În ciuda discreditului care a lovit adesea istoriografia în secolul nostru, mai cu seamă sub regimul comunist, ea n-a contenit să caute căi noi de expresie şi să propună soluţii care au scos-o mereu din impas. Între entuziasm şi negaţie, descriind un spectru vast de atitudini, discursul ei continuă să suscite interes şi dincolo de sfera specialităţii, dată fiind tocmai curiozitatea largă pe care istoria o stârneşte în mediile cele mai diverse şi trebuinţa inexorabilă de a folosi trecutul prospectivic.
Tranziţia a devenit, în chip legitim, o temă curentă a gândirii istorice, cu atât mai stăruitoare cu cât schimbările din acest secol s-au vădit mai spectaculoase. Acolo unde există o conştiinţă a timpului, există şi una a tranziţiei ineluctabile, iar aceasta poate fi tot aşa de veche ca şi procesul hominizării. Ultimele secvenţe temporale indică un ritm alert, care face tranziţia mai lesne sesizabilă decât înainte. S-au şi produs de altfel, pe seama ei, numeroase analize şi studii, în tentativa mereu reînnoită de a descifra posibile căi ale viitorului.
Dar nu istoricii primează, în iniţiative ca acestea, ci specialiştii din domenii conexe, îndeosebi politologi, ziarişti, sociologi, obligaţi însă şi ei să situeze cât de cât fenomenul actual într-o necesară diacronie. Căci "nu se poate face politică fără o viziune globală asupra omului şi a destinului său. La limită, nu se poate înţelege economia şi a fortiori sprijini pe ea fără acest adaos de suflet ce cantonează, în lipsă de altceva, în metafizică", ne previne Pierre Chaunu¹, autorul unei incitante cărţi despre tranziţie, concept operaţional şi sintetizator pentru epoca noastră. Ca şi Borges, amintitul mare istoric apreciază că "totul e tranziţie, viaţa însăşi e o tranziţie de la individ la biosferă, trecând prin specie; punctişor de spaţiu-timp, ne mişcăm insensibil spre absurdul, inconceptibilul neant sau către un dincolo de timp şi spaţiu care ar atribui în fine un sens oricărei clipe trăite de o conştiinţă de sine sub privirea morţii"². De aceea, tranziţia pe care o ia Chaunu în studiu se prezintă ca "o intrare într-un sistem tot mai imploziv, cu totul  ireproductibil, în sens propriu, un viitor fără destin"³; future sans avenir, cum spune acelaşi autor în alt eseu de mare audienţă, recomandând un apel riguros la analiza istorică a prezentului pentru a înlesni pe cât posibil o prospectivă mai puţin sumbră⁴.
La acea vreme, deşi se întrezăreau importante schimbări geopolitice, analiştii fenomenului contemporan erau departe de a prevedea amplitudinea fără precedent a mutaţiilor ce aveau să se producă la finele anilor '80 şi mai târziu. Ei se mai află încă în dificultatea de a circumscrie adevăratele linii de forţă, multitudinea de factori ce cooperează la tranziţia actuală. Echilibrul terorii, instalat după al doilea război mondial, a dispărut odată cu autodistrugerea sistemului comunist. În căutarea confuză a unui alt echilibru, lumea trăieşte momentan mizeriile derutei, ale haosului încă dominant într-o bună parte a planetei. Un fin observator al situaţiei sesiza că după căderea comunismului "nu mai rămân după el decât oamenii care, fără să fi fost învinşi, au trecut de la o lume la alta, reconvertiţi la alt sistem, partizani ai economiei de piaţă şi ai alegerilor libere sau reciclaţi la naţionalism. Din experienţa lor anterioară nu rămâne însă nici o idee. Popoarele ce ies din comunism par obsedate de negarea regimului în care au trăit, chiar dacă moştenesc de la el obiceiuri şi moravuri"⁵. Este concluzia lui Franţois Furet, care trata recent ideea comunistă ca pe o iluzie al cărei trecut poate fi supus deja analizei sistematice.
Mai puţin convinşi de şansele unei asemenea analize par a fi istoricii din zona dominată până nu demult de sovietici în numele idealurilor comuniste. Ei aşteaptă parcă o "limpezire a apelor", o distanţă în timp care să le permită accesul la arhive şi un examen sine ira et studio, după buna regulă a profesiei. Condamnaţi deocamdată la aprecieri cu totul generale sau la restituţii de amănunt, mai mult sau mai puţin aleatorii, istoricii din fostul "lagăr socialist" sunt încă debitorii altor ştiinţe sociale interesate de analiza sistemului. În Polonia, în Ungaria, unde sistemul fusese mai tolerant în ultima fază, ei au putut beneficia de înlesniri care le-au permis cel puţin să se informeze mai bine, motiv pentru care manifestă acum o dezinvoltură ce-i deosebeşte de confraţii din alte "ţări surori".
Cât despre istoriografia română, este de observat că puţinele sinteze tratând şi perioada comunistă au apărut în exil (Vlad Georgescu, Octavian Bîrlea etc.) şi că încercările analoage din ţară au fost mereu condamnate la eşec. Tratatele şi compendiile de istorie naţională, produse aici până la "explozia" sistemului, erau condamnate de plano. În cazul cel mai bun, ca şi în studiile mai mărunte, ele valorizau convenabil detaliile, dar falsificau deliberat ansamblul, creind o imagine distorsionată, "partinică", a trecutului. Sintezele apărute, pe epoci sau pe ansamblul duratei româneşti, atestă din plin această situaţie, a cărei precaritate se va răsfrânge inevitabil asupra noii etape, după 1989, când exigenţa unei alte viziuni asupra istoriei, mai aproape de realitate, a ajuns să fie un imperativ.
Am avut ocazia să mă refer, în altă parte (Sfera politicii, 39/1996), la condiţia discursului istoric după evenimentele din decembrie, sesizând intima relaţie dintre patologia postrevoluţionară, indentificabilă în mai toate registrele vieţii sociale şi evoluţia istoriografiei noastre din ultimii ani. "Septenatul" tranziţiei de la comunism la o societate liberală, democratică, a însemnat şi pentru studiul istoriei o perioadă plină de căutări şi convulsii, deloc favorabilă sintezei de care societatea avea totuşi atâta nevoie. Breasla istoricilor n-a fost în măsură să-şi coordoneze eforturile în această direcţie. Fiecare a socotit că e destul să continue vechile proiecte, sub semnul unui fragmentarism inerent mai înainte, dar inacceptabil în noua etapă. Programul novator anunţat de un grup de istorici în zilele revoluţiei decembriste a rămas un pium desiderium până acum, atât cu privire la organizarea instituţională a cercetării, cât şi în demersurile de alt ordin, preconizate atunci cu o fervoare ce nu se mai regăseşte în iniţiativele consumate între timp.
Desigur, un bilanţ al istoriografiei române din ultimii ani ar fi prematur şi prezumţios. Libertatea de expresie, eliminarea vechilor tabuuri ideologice, reluarea contactelor cu specialiştii străini, o anume înzestrare logistică, unele specializări în medii universitare din Apus, noile teme luate în studiu sunt achiziţii însemnate, la care se pot adăuga altele privind renovaţia produsă în acest domeniu. Explozia editorială a înlesnit apariţia de lucrări noi, în care efortul de "aliniere" la istoriografia occidentală e vizibil, ca şi valorificarea altora ce nu puteau fi admise mai înainte.
Procesul de recuperare a memoriei se vădea însă anevoios, îndelungat, fiindcă nu era vorba numai de o simplă restituţie materială, ci totodată de lupta cu o stranie patologie a memoriei colective, patologie prezentă sub orice dictatură. Regimul comunist a adus a profundă alterare a istoriei, la toate nivelele, în toate registrele societăţii. Regenerarea se cuvenea a fi întemeiată pe un examen critic al trecutului, spre a putea fi asimilat şi integrat. Era de dorit o cât mai largă deschidere spre celălalt, în spiritul ecumenic ce animă azi partea cea mai responsabilă a umanităţii. Eliberarea de mituri şi angoase reclamă neapărat intervenţia istoriei. O bună lectură a acesteia poate fortifica spiritul în străduinţa lui de armonizare cu sine şi cu lumea. Corpul social, atins îndelung de racilele sistemului, reclamă şi o terapie prin relectura istoriei. Se depun deja străduinţe în acest sens, deşi rezultatele sunt încă modeste. Echipe iniţiate în istoria orală se ocupă de studiul totalitarismului, complinind informaţiile transmise prin "limba de lemn" a documentelor oficiale. Minoritarii, alteritatea, miturile istorice, elitele, partidele politice sunt teme abordate acum cu predilecţie, dat fiind că ele au fost interzise ori falsificate sub dictatură. Bilanţul lor nu se poate face acum, dar e sigur că asistăm la o înnoire profundă, pe seama "modelelor" existente în istoriografia străină, dar şi a unor filoane autohtone redescoperite în ultimii ani. Carenţe de organizare îi întârzie însă rezultatele.
Deşi există un Comitet Naţional, sub egida secţiei de resort a Academiei, activitatea acestui comitet s-a rezumat până acum la dialogul cu organizatorii congreselor mondiale de specialitate. Puţin, prea puţin, în timp ce breasla istoriografică ar avea nevoie de un organism mai dinamic, care să organizeze dezbateri, conferinţe, anchete, congrese etc., organism care să o reprezinte şi în raport cu instituţiile statului.
Se pune desigur întrebarea dacă această inerţie se explică numai prin lipsa de interes a statului în domeniul respectiv şi chiar, pe un plan mai larg, faţă de cercetarea fundamentală. Nu, fireşte, o multitudine de factori sunt de luat în seamă, cel subiectiv nu mai puţin. O lipsă de voinţă e sesizabilă şi în tagma istoricilor, aşa cum analiştii au detectat-o deja în alte domenii. Atomizarea de care s-a vorbit în ansamblu pe seama intelectualităţii din epoca "tranziţiei" e, din păcate, un fenomen lesne decelabil şi în istoriografie⁶.
S-a afirmat adesea în acest interval tulbure că intelectualii români n-au ajuns încă la solidarităţi semnificative, în stare să le asigure un impact social corespunzător, să le prezerve mai bine interesele. Discuţii şi polemici s-au purtat, desigur, pe această temă, însă rezultatele n-au fost pe măsură. Observaţia e încă mai adevărată când e vorba de istorici: breaslă socialmente în declin, de mai mult timp, cel puţin la noi, compromisă în ultima jumătate de secol prin aservirea ei la discursul puterii (îndeosebi prin istoria mai nouă) şi atât de timidă în manifestările post-decembriste.
Se remarcă, mai ales sub acest unghi, absenţa unor sinteze menite a satisface nevoia de adevăr, de comprehensiune a trecutului, de asimilare a valorilor autentice produse de-a lungul unei istorii atât de agitate. Fără o bună asimilare a trecutului nu se poate închipui nici armonia visată a prezentului, nici solide proiecte pentru viitor. Istoricul e chemat să ofere corpului social instrumentele acestei asimilări, viziunea capabilă să integreze experienţe aporetice, să asigure cumva unitatea diacroniei sub unghi etnocultural. Or, tocmai pe acest tărâm, istoriografia s-a vădit fără destule resurse, timidă, ezitantă, ineficace. Prea puţini profesionişti ai domeniului au acceptat să iasă din orizontul secvenţial în care se plasaseră mai înainte, adesea şi din motive tactice, pentru a se angaja în direcţia sintezei.
Dacă s-au produs totuşi câteva lucrări de acest fel, ele au venit din zona unor specialişti care dăduseră şi înainte de 1990 sinteze, fie şi parţiale, ceea ce le uşura acum reconstrucţia. Reabilitarea unor teme şi figuri interzise anterior, eliminarea unor concepte compromise sub dictatură, mici ajustări de metodă, spre a indica racordarea la noile direcţii din istoriografia mondială, e tot ce s-a putut obţine în aceşti ani. Faptul nu trebuie să surprindă pe nimeni. S-a întâmplat aşa peste tot în zona de dominaţie sovietică, unde discursul istoric a fost în genere pervertit şi nu s-a putut salva decât în abordări secvenţiale sau hipertheniciste. Fragmentarismul fusese, timp de câteva decenii, pentru istoricii mai scrupuloşi, un mijloc de a supravieţui fără mari concesii. Unii au reuşit astfel să se apere de asiduităţile politicului, iar până la un punct de presiunile ideologiei oficiale. Ei au putut da restituţii de amănunt, valabile şi astăzi, dar şi-au blocat drumul spre sinteza integratoare.
Construcţia sintetică, susceptibilă să uşureze asimilarea trecutului, mai cu seamă a celui apropiat, e încă marea miză a istoriografiei noastre. Ea nu scuteşte însă breasla de celelalte obligaţii, fie că e vorba de surse, studii monografice, analize de tot felul, a căror desfăşurare e mereu sincronă în raport cu sinteza.

1 Pierre Chaunu, Histoire et imagination. La transition, Paris, 1980, p. 12.
2 Ibidem, p. 37.
3 Ibidem.
4 Idem, Un futur sans avenir. Histoire et population, Paris, 1979.
5 François Furet, Trecutul unei iluzii, Bucureşti, 1996, p. 7.
6 România pe aripile stagnării. Ioan Buduca şi Radu G. Ţeposu în dialog cu Andrei Corbea şi Dorel Şandor, în Cuvântul, II, 2, feb. 1996, p. 8-9.

Text preluat din Secolul 20, 1996, 11-12, p. 117-120.