Xenopoliana, X, 2001 

Orice discuţie privitoare la abuzurile memoriei trimite, de regulă, la contingenţa factorului ideologic şi la mecanismele de constrângere proprii regimurilor totalitare. O privire mai atentă relevă, aşa cum propune Tzvetan Todorov, multiple posibilităţi de utilizare a memoriei, servind unor mobiluri diverse ce merg de la dorinţa onestă de a restaura adevărul, ca o reparaţie morală pentru nedreptăţile suferite, până la invocarea stereotipă a persecuţiilor suferite în trecut, în scopul de a obţine avantaje în prezent¹. Instituţionalizarea practicilor memoriei oferă, însă, exemplele cele mai elocvente de abuz. Aceasta cu atât mai mult cu cât vorbim de o memorie forţată, orientată spre elementele fondatoare ale unei istorii susceptibilă să legitimeze o identitate dorită şi să dea sens şi coerenţă acţiunilor sociale. Potrivit lui Paul Ricoeur, memorării forţate i se adaugă comemorările convenite, încheindu-se astfel "un redutabil pact între rememorare, memorare şi comemorare"². Comemorarea presupune, indiferent de timpul, spaţiul sau scopul în care este făcută, o operaţiune de selecţie care implică privilegierea unor date ale trecutului şi ocultarea sau epurarea altora din memoria colectivă. În cazul acestor impuneri relaţia cu trecutul devine tensionată. Ea ipostaziază, cel mai frecvent, procedeele prin care forţele politice tind să impună conştiinţei publice datele care marchează simbolic sau efectiv ideea continuităţii, tradiţiei şi legitimitatea accesului la putere³. În acest sens, rămâne de notorietate controversa care a scindat societatea franceză postbelică în legătură cu asumarea sărbătorilor promovate de stânga sau de dreapta. Pornind de la această stare de fapt, Pierre Nora vorbea de o adevărată "obsesie comemorativă" ce a dus la bascularea modelului istoric al celebrărilor suveranităţii impersonale a statului naţiune spre memoriile particulare, fragmentate, locale şi culturale⁴.
Regimurile totalitare din secolul XX au exclus din dezbaterea publică dilemele comemorării, dispunând arbitrar de cei doi parametri în care evoluează memoria: păstrarea şi uitarea. Tzvetan Todorov sugerează exemplul Rusiei sovietice unde este comemorat "un trecut triat cu grijă, desigur, dar totuşi un trecut care poate flata orgoliul naţional şi poate compensa credinţa ideologică aflată în declin"⁵. Între potenţarea orgoliului naţional şi imperativul suplinirii deficitului ideologic există, deci, o strânsă legătură. Totalitarismele aflate în descompunere suplinesc, astfel, lipsa de audienţă la public printr-o explozie barocă de reprezentări destinate să sugereze solidaritatea care îi uneşte pe conducători şi pe cei conduşi în vederea împlinirii unui scop înalt. Cum formulările canonice nu le mai oferă suficientă credibilitate, argumentele sunt culese din acele fapte ale trecutului susceptibile să capete valoarea unor prefigurări care trebuie doar traduse într-un limbaj coerent pentru a-şi găsi corespondente în prezent. Această operaţiune este efectuată, de regulă, de personajul efigie al regimului, dotat cu o clarviziune deosebită care îi permite să extragă latura exemplară a trecutului şi să-i dea o dimensiune superlativă. Aidoma tuturor înrădăcinărilor tradiţionale ale puterii, şi în acest caz, trecutul joacă un rol fondator, oferind modele viabile pentru contemporani. Această retrospecţie se realizează printr-o adevărată febră comemorativă, menită să dezvăluie importanţa evenimentului dorit, pentru ca apoi să-l înscrie într-un ciclu eroic din care deriva utilitatea sa în prezent. Decupajul vizat este distorsionat brutal, urmărindu-se ca prin impunerea unor false omologii, simultan cu eliminarea inadecvărilor cu ajutorul uitării, să se creeze senzaţia unui prezent continuu al memoriei.
Ultimii ani ai regimului comunist din România oferă imaginea unui festivism aniversar, axat pe comemorarea marilor momente ale trecutului naţional, între care reperele de istorie medievală deţin un rol privilegiat. Această opţiune îşi găseşte explicaţia în faptul că discrepanţa profundă dintre ideologie şi realitate răpea orice rezonanţă populară aniversării datelor de istorie recentă a regimului⁶. În plus, politica naţionalistă dusă de Nicolae Ceauşescu reclama recuperarea sărbătorilor "creatoare de identitate naţională" (Unirea lui Mihai Viteazul, Unirea Principatelor, Războiul de Independenţă, Marea Unire etc.) în dauna celor legate de mişcarea muncitorească şi partidul comunist⁷.
Rândurile de faţă sunt consacrare manifestărilor prilejuite de împlinirea, în 1986, a 600 de ani de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti a lui Mircea cel Bătrân, insistând asupra semnificaţiilor pe care regimul le-a alocat producţiilor istoriografice lansate cu această ocazie. Încă de la început trebuie precizat că domnul muntean se aflase şi în trecut în centrul unor manifestări similare. De pildă, la o distanţă de aproape 20 de ani faţă de momentul la care facem referire, în 1968, Biserica Ortodoxă Română a organizat la Cozia o comemorare religioasă cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la înhumarea voievodului. În acest context, arhimandritul Gamaliil Vaida a arătat în evocarea sa strânsa legătură existentă încă din cele mai vechi timpuri între Biserică şi stat, primei revenindu-i misiunea de a sta alături şi de a încuraja faptele măreţe ale conducătorilor⁸. Consecventă acestor principii, Biserica Ortodoxă Română se va implica şi peste două decenii în manifestările organizate de regim, de această dată mult mai vizibil, în acord cu perspectiva oficială asupra evenimentului, susţinând, prin editura sa, apariţia unuia dintre volumele concepute acum.
Semnificaţiile comemorării lui Mircea cel Bătrân din deceniul opt al secolului trecut trebuie căutate în tendinţa utopistă a naţional-comunismului românesc de a unifica trecutul sub determinarea unor coordonate care să-şi găsească expresia ultimă în prezent. În acest mod, categoriile temporale se estompează, iar conducătorul se identifică simbolic, într-un prezent continuu al memoriei, cu personajul istoric. Astfel, printr-o inginerie lingvistică, se evită asocierea vârstei conducătorului comunist cu vârsta voievodului, acesta fiind numit Marele Mircea, sugestie suplimentară privind măreţia epocii prezente.
La nivel oficial, semnalul pentru începerea manifestărilor dedicate lui Mircea cel Bătrân este dat prin hotărârea Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al P.C.R. din 9 mai 1986, rezervându-se astfel un timp necesar pregătirii populaţiei în vederea festivităţilor preconizate în toamnă. Atunci când acţiunea atinsese apogeul, la mijlocul lunii septembrie, propaganda oficială atribuie iniţiativa lui Nicolae Ceauşescu, beneficiarul de fapt al întregii puneri în scenă. Într-un material reprodus în Scânteia din septembrie 1986, I. Popescu-Puţuri preciza că la fel "ca şi în cazul altor mari aniversări istorice, sărbătorite din iniţiativa directă a secretarului general al partidului, aniversarea domniei lui Mircea prilejuieşte nu numai o simplă evocare a unei epoci istorice şi a unei personalităţi politice, ci şi o reaşezare mai potrivită cu adevărul faptelor a locului acestui domnitor în multimilenara istorie a poporului român. Ctitorul acestei acţiuni de împrospătare a trecutului poporului nostru, de restaurare a adevăratelor portrete ale conducătorilor lui, de înlăturare a ponegririlor şi falsificărilor de tot felul, prezente încă în multe cărţi de istorie de aiurea, este, spre bucuria noastră, însuşi secretarul general al partidului, preşedintele Republicii, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, continuator vrednic, la scara marii istorii, a iluştrilor săi înaintaşi"⁹. Acest fragment vehiculează temele majore ale unui discurs menit să-l pună pe Ceauşescu în centrul întregului montaj aniversar, în tripla ipostază a celui care relevă importanţa momentului istoric, îi descoperă sensurile profunde şi îl face să acţioneze în prezent. În monografia apărută în 1987, sub patronajul Bisericii Ortodoxe Române, se face inventarul manifestărilor organizate de regim: "s-au publicat sute de articole în revistele de specialitate sau de cultură, ca şi în presa centrală şi locală, s-au organizat numeroase sesiuni ştiinţifice şi simpozioane dedicate domniei şi personalităţii ilustrului voievod, s-au realizat o serie de filme documentare la Studioul "Al. Sahia" şi Televiziune etc. Cartea aceasta este ea însăşi rezultatul acestei frumoase iniţiative"¹⁰. La această listă trebuie adăugată adunarea populară convocată la Târgovişte în data de 24 septembrie 1986, prilej cu care Nicolae Ceauşescu anunţa intenţia de a face din acest oraş a doua capitală a României Socialiste, reclamând astfel, în momentul de vârf al manifestărilor comemorative, identificarea efectivă cu voievodul¹¹.
În anul care a urmat acestui elan aniversar au apărut trei volume care reuneau, alături de studii dedicate voievodului muntean, materiale prin care regimul îşi formula obiectivele propagandistice¹². Dintre toate, volumul colectiv coordonat de Ion Pătroiu oferă imaginea cea mai elocventă privind ceea ce dorea să obţină regimul prin astfel de evenimente editoriale. Încă din preambul, coordonatorul precizează că volumul reprezintă "un însemnat pas înainte" faţă de ceea ce s-a scris anterior, putând fi privit ca "un semn al vremii noastre". Sintetizând motivaţia demersului istoriografic, Ion Pătroiu afirmă că "luminoasa aniversare a celor şase secole de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti a celui căruia urmaşii aveau să-i spună Mircea cel Mare este încă un prilej de a medita la prezentul pe care îl trăim şi pe care ni-l făurim, la marele Cârmaci al României de azi, căruia îi datorăm, o dată mai mult, şi înţelegerea în adevăratele sale dimensiuni şi semnificaţii a trecutului nostru de luptă şi biruinţă, trecut pe care, continuându-l, îl simbolizează la o înălţime şi cu o amploare neatinsă de nimeni"¹³. Fragmentul marchează împletirea dintre aniversările istorice şi cultul conducătorului, primele constituind doar un pretext pentru a-l omagia pe acesta¹⁴. Evocarea momentelor istorice este făcută în scopul de a arăta importanţa realizărilor prezentului care, extrăgându-şi legitimitatea din trecut, tind să-l depăşească în măreţie. Din această perspectivă, istoria devine inteligibilă doar într-o grilă de interpretare având drept unic reper prezentul şi acţiunea conducătorului, singurul capabil să dea, prin opera sa, un sens coerent istoriei.
Obiectivele anunţate în cuvântul introductiv sunt dezvoltate în cadrul unor studii plasate, nu întâmplător, la începutul şi finalul volumului. Astfel, materialul subscris de Mircea Muşat, Unitatea şi continuitatea - caracteristici fundamentale ale istoriei poporului român, încadrează domnia lui Mircea într-o istorie naţională plasată sub specia ideilor de unitate şi continuitate. Într-un registru deja exersat al sintezei, autorul reia formulările devenite clasice, privitoare la "nenumăratele adversităţi şi vicisitudini istorice" cu care s-a confruntat poporul român şi în ciuda cărora "şi-a păstrat fiinţa etnică şi de stat, hotărârea de a fi unit, liber şi pe deplin stăpân pe propria ţară", năzuind, încă din zorii Evului Mediu la "refacerea statului unitar" în cadrul căruia toţi românii "strânşi laolaltă să-şi afirme individualitatea în cadrul umanităţii"¹⁵. Mărturii privind unitatea şi continuitatea poporului român se găsesc încă de la primele atestări ale locuitorilor acestor meleaguri, culminând cu statul lui Burebista care, prin caracterul său unitar, se găseşte "la temelia ideii forţă a unităţii poporului român"¹⁶. Rezistând perioadei migraţiilor, românii au făurit în secolele XIII-XIV state "centralizate", "independente" şi "suverane" a căror caracteristică fundamentală o reprezenta "continuitatea" şi "aspiraţia spre unitate". Începând cu Mihai Viteazul fiecare moment semnificativ al istoriei naţionale (1784, 1821, 1848, 1859 şi 1918) reprezintă expresia "luptei", "sacrificiilor" şi "aspiraţiilor" poporului român dornic să trăiască "unit, liber şi independent în vatra strămoşească"¹⁷. Această evoluţie este dinamizată odată cu apariţia şi apoi ascensiunea la putere a partidului comunist, care duce la împlinire năzuinţele de veacuri ale românilor şi prefigurează un viitor luminos. Rolul de a-l plasa în cadrul acestei istorii glorioase pe voievodul aniversat îi revine lui Ştefan Pascu. Conform acestuia, Mircea cel Bătrân întruneşte în chip absolut virtuţile înaintaşilor săi şi le prefigurează pe ale urmaşilor, întrucât s-a contopit "organic cu ţara, cu interesele superioare ale acesteia"¹⁸ veghind la interesele ţărănimii pe care a ferit-o de rapacitatea feudalilor¹⁹. Odată identificat cu poporul, el întruchipează trăsăturile acestuia, fiind "doritor de pace şi bună convieţuire, nerâvnind la bunurile altora", astfel încât a căutat să prevină conflictele cu vecinii, străduindu-se să lege prietenii chiar şi cu cei mai îndepărtaţi dintre aceştia²⁰. Prin aceste calităţi, la care se adaugă, desigur, cele militare, puse în slujba apărării lumii creştine, "domnia lui Mircea a însemnat o perioadă glorioasă [nu numai în istoria poporului român - n.n.] ci deopotrivă pentru istoria Europei"²¹.
Materialul care încheie volumul, Epoca demnităţii şi a împlinirii marilor idealuri naţionale, semnat de Mircea Muşat şi Ion Pătroiu, actualizează figura lui Mircea cel Bătrân, punând-o în directă legătură cu cea a lui Nicolae Ceauşescu. De la început este precizată capacitatea poporului român de a-şi alege "din rândurile sale marii conducători de ţară şi de oşti". Personalităţile istoriei naţionale, "identificându-se cu idealurile poporului şi cu au marcat peste timp de referinţă", asemeni celei a voievodului aniversat. În urmă cu 22 de ani, poporul român şi-a ales un nou conducător care, după modelul furnizat de predecesori, marchează o epocă ce îi poartă numele. Asemenea lui Mircea, Nicolae Ceauşescu "s-a identificat cu aspiraţiile celor mulţi", "a luptat pentru libertate şi dreptate socială", "pentru unitate şi independenţă naţională a patriei şi a poporului român" etc.²² Mai mult decât atât, între Mircea şi Ceauşescu există o legătură care aproape că exclude orice mediere: "Graţie eroului între eroii veacului - Preşedintele Ţării, tovarăşul Nicolae Ceauşescu - aspiraţiile de libertate, independenţă şi suveranitate naţională ale poporului nostru, afirmate cu atâta putere de-a lungul vremurilor, interpretate cu atâta talent şi vigoare cu 600 de ani în urmă de Marele Mircea Voievod, şi-au găsit încununarea deplină astăzi, în epoca noastră, epocă ce poartă pecetea unui spirit genial ce ne-a restituit întreaga noastră istorie, cu toate momentele ei de glorie, aşa cum strămoşii noştri au făurit-o, cu trudă şi sacrificii, cu eroism şi fierbinte dragoste de ţară."²³. Cele două personalităţi se situează astfel într-un registru atemporal, ele dau un sens întregii istorii naţionale care devine inteligibilă doar prin raportare la ceea ce au întreprins sau, în cazul lui Nicolae Ceauşescu, urmează să întreprindă. Prin comparaţie cu modelul de care se serveşte, la Nicolae Ceauşescu virtuţile poporului se regăsesc "în cel mai înalt grad cunoscut de existenţa noastră naţională", el este bărbatul "în care glasul acestui pământ se întruchipează în mod suprem"²⁴. Astfel, Ceauşescu se emancipează de moştenirea trecutului, apărând drept un personaj omniscient, singurul capabil să-i indice utilitatea în prezent, întrucât el "s-a aplecat asupra istoriei noastre, i-a desluşit permanenţele, i-a detaşat şi valorificat marile sensuri, conferind înalte dimensiuni relaţiei dialectice de nedespărţit trecut - prezent - viitor"²⁵.
Sensul comemorării este, aşadar, acela de a valida şi, totodată, de a valorifica într-un sens paroxistic realităţile prezentului, conform indicaţiei conducătorului, potrivit căruia "cinstirea marilor înaintaşi constituie un factor eficient de dezvoltare a conştiinţei socialiste a poporului", trecutului fiindu-i rezervat în acest fel un statut subordonat, dictat doar de "recunoştinţa [datorată n. n.] unuia dintre cei ce altădată au luptat pentru ceea ce şi astăzi nouă ne este mai de preţ"²⁶. Prin urmare, odată stors de semnificaţiile sale cele mai convenabile, evenimentul comemorat devine un simplu auxiliar al viitorului prefigurat de comunism: "idealurile pentru care au luptat cu secole în urmă vrednicii înaintaşi ai noştri, ca Marele Mircea Voievod şi alţii, şi-au aflat suprema şi veşnica lor împlinire"²⁷ în anii epocii Ceauşescu. Astfel, întreaga istorie, disciplinată printr-o terapeutică a uitării, este redusă la realizările epocii de aur iar conducătorul este plasat în afara ei, dominând-o autoritar.
Discursul promovat de regimul naţional-comunist cu prilejul comemorărilor medievale are duble semnificaţii; pe de o parte oferă o explicaţie globală, deterministă şi simplificatoare asupra întregii istorii naţionale iar, pe de altă parte, relevă trăsăturile fundamentale, arhetipale, ale poporului român: dorinţa de pace, sărăcia, înţeleasă în sens moral, drept o virtute, aspiraţia spre libertate, propensiunea spre dreptate socială, promovarea prieteniei în raporturile cu vecinii. Conducătorii au încarnat aceste calităţi şi, în acord cu ideea de progres, le-au dat o interpretare superioară.
Ultimii ani ai regimului Ceauşescu degajă senzaţia epuizării totale a retoricii menite să preamărească conducătorul iubit. Închiderea discursului în formule care nu mai spun nimic a relevat necesitatea găsirii unor puncte de sprijin apte să asigure substanţă encomiasticii oficiale. Producţiile istoriografice, lansate cu prilejul unor aniversări de tipul celei amintite, constituie doar pretextul pentru a reanima şi a îmbogăţi cultul personalităţii. Sub aparenţa unor dispute ştiinţifice, precum controversa sterilă legată de locul desfăşurării bătăliei de la Rovine, ele ascund încercarea de a stabili un raport intim, personal, al conducătorului cu istoria. Extrăgându-şi forţa şi legitimitatea din trecut, Nicolae Ceauşescu ajunge să-l domine, să i se substituie, pentru ca în cele din urmă să întruchipeze integral, într-un sens aproape mistic, trecutul, prezentul şi viitorul. În mod paradoxal, această strategie trădează o profundă obsesie a dezrădăcinării, sindrom emblematic de care suferă toate regimurile totalitare în agonie.

_______________

1 Tzvetan Todorov, Abuzurile memoriei, Timişoara, 1999.
2 Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea, Bucureşti, 2001, p. 108.
3 Ticu Constantin, Memoria socială: cadru de definire şi metodele de analiză (1), în Psihologia socială. Buletinul laboratorului "Psihologia câmpului social", nr. 7/2001, p. 142-143.
4 P. Norra, Les Lieux de mémoire, Paris, 1984-1986.
5 Tzvetan Todorov, op. cit., p. 27.
6 Sanda I. Ducaru, "Religia" cincinală. Funcţiile sărbătorilor comuniste, în Miturile comunismului românesc (I), sub direcţia lui Lucian Boia, Bucureşti, 1995, p. 174.
7 Ibidem, p. 178-179.
8 Cristina Dineaţă, Mircea cel Bătrân. De la comemorări religioase la mari adunări populare, în Mituri istorice româneşti, sub direcţia lui Lucian Boia, Bucureşti, 1995, p. 76-77.
9 "Scânteia", 21 sept. 1986, p. 2 N. Şerbănescu, N. Stoicescu, Mircea cel Mare (1386-1418) - 600 de ani de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti, 1987, p. 379.
10.Cristina Dineaţă, op. cit., p. 87.
11.Marele Mircea Voievod, coord. Ion Pătroiu, Bucureşti, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1987; N. Şerbănescu, N. Stoicescu, Mircea cel Mare (1386-1418) - 600 de ani de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987; Constantin Căzănişteanu, Pe urmele lui Mircea cel Mare, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1987.
12.Marele Mircea Voievod, p. 8.
13.Sanda I. Ducaru, op. cit., p. 179.
14.Marele Mircea Voievod, p. 9.
15.Ibidem, p. 10.
16.Ibidem, p. 19.
17.Ibidem, p. 31.
18..Ibidem, p. 31-32.
19.Ibidem, p. 32.
20.Ibidem, p. 37.
21.Ibidem, p. 518.
22.Ibidem, p. 520.
23.Ibidem.
24.Ibidem, p. 521.
25.Ibidem.
26.Ibidem, p. 522.