Xenopoliana, X, 2001
Istoriografia română astăzi: Întrebări și răspunsuri
Gh. Platon
1. ISTORIOGRAFIA ÎN ANII REGIMULUI TOTALITAR
2. ISTORIOGRAFIA
ÎNTR-O EPOCĂ DE TRANZIȚIE?
3. ISTORIA ȘI MANUALELE ALTERNATIVE
4. TRATATUL DE ISTORIE A ROMÂNILOR
AL ACADEMIEI
5. ISTORIOGRAFIA
ROMÂNĂ ȘI EUROPA
6. ISTORIOGRAFIA
ROMÂNĂ ȘI ȘCOLILE ISTORICE
7. EXISTĂ ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNĂ UN CONFLICT ÎNTRE
GENERAȚII?
8. STAREA ACTUALĂ A ISTORIOGRAFIEI ROMÂNE
3. ISTORIA ȘI MANUALELE ALTERNATIVE
Maniera în care au fost
alcătuite manualele și reacția care au provocat-o sunt simptomatice pentru locul ce-l
deține istoria în conștiința opiniei publice de astăzi. Dacă discuția s-ar fi
purtat între istorici (cum ar fi fost firesc), ea s-ar fi desfășurat, cred, în liniște și riguros subordonată
adevărului. Fiecare din grupurile de istorici angajați în alcătuirea manualelor a avut
libertatea să le alcătuiască în acord cu cerințele programei analitice elaborată de
MEC, care urmărea alinierea învățământului istoric din România la cerințele generale ale UE. Interesul
general existent față de istoria națională și intervenția factorului politic au
făcut ca discuția să depășească limitele impuse inițial, actul educațional
angajând o dispută generală, străină, în multe aspecte, de perspectiva comprehensivă ce legitimează o
judecată de valoare dreaptă.
Frustrările interne, de natură națională, numeroase în anii tranziției noastre,
polemica aprinsă cu privire la globalizare și la limitele acesteia, în perspectiva
intrării României în UE, evenimentele din ultimii ani petrecuți în Balcani, precum
și cele mai recente, mai cu seamă, voința manifest afirmată a României de a adera la
NATO, toate, au primat discuției din jurul manualelor
alternative de istorie un caracter de-a dreptul dramatic. În condițiile în care tranziția
noastră a adoptat drept numitor comun negarea a tot ceea ce a aparținut "vechiului
regim" și adoptarea unor noi valori, care să corespundă spiritului democratic,
dezbaterea având în vedere, mai mult, extremele, a fost înverșunată. Trebuie spus,
înainte de toate, că programele - aprobate în grabă de MEC, pentru a se îngădui
apariția rapidă a manualelor - au fost defectuos alcătuite, fără a se ține seama
că, în acest domeniu, alinierea la standardele europene nu se
poate realiza la fel de ușor ca în domeniul economic, în administrație, justiție sau
în instituționalizarea unor practici sociale. Pe de altă parte, unii dintre autori, a
căror bună credință nu poate fi pusă sub semnul îndoielii, au crezut că sunt capabili să realizeze - dintr-o dată - o nouă istorie, eliminând tot ceea
ce li s-a părut că reprezintă a fi adaos excesiv, mit sau exagerare, selectând
materialul istoric într-o manieră proprie, forțând, uneori, interpretarea, pentru a
apropia conținutul istoriei noastre de al celei occidentale (în
treacăt fie spus, alcătuirea manualelor școlare a provocat și în Franța, de pildă,
o discuție aprinsă. Și aici, s-a observat, evident, disparitatea între istoria
savantă și cea folosită ca obiect de învățământ. Aceasta din
urmă, așa cum s-a spus, a rămas, pentru cei mai mulți, o simplă
liturghie. De asemenea, alcătuirea operei monumentale cunoscută sub denumirea
de Lieux des Mémoires, urma să înfățișeze faptele cele
mai semnificative din istoria Franței, într-o manieră nouă, a avut un final
neprevăzut. Opera - care s-a vrut o replică împotriva vechii maniere de a scrie istoria
(maniera lavissiană) - a sfârșit prin a fi o reîntoarcere la această direcție,
adică, un moment lavissian, ca urmare a reacției stârnite în
opinia publică.
Încercarea - făcută de unii din autorii manualelor alternative, cu stângăciile lipsei
de experiență, cu mult aplomb, însă - a provocat o adevărată furtună. În general,
specialiștii, dominându-și subiectivitatea, și-au rostit cuvântul cumpănit, de pe
pozițiile eticii și ale competenței profesionale; oamenii politici, însă, au invocat
argumente care să conducă la acuze de lipsa de patriotism și de trădare a intereselor
naționale. De asemenea, excesele naționaliste reliefate cu prilejul dezbaterilor
nu au fost apreciate, nici ele, cu mai multă îngăduință.
În linii foarte generale, discuția a reliefat, credem, un fapt deosebit de important:
anume, nevoia imperioasă de a se scrie nu o altă istorie, ci un alt
fel de istorie, care să fie înțeleasă, iubită și respectată în lumina
experiențelor românești contemporane. O istorie utilă instrucției și educației,
factor constituent al viitorului societății noastre. Totodată, s-a desprins și nevoia
ca, în domeniul acesta (în care trebuie căutate, selectate și
promovate valorile ce au concurat la formarea identității naționale, necesar
transformate în tezaur național) să fie evitate graba și improvizația. Valorile reale
trebuie selectate și impuse prin concepție clară, prin cercetare metodică și schimb activ de idei, departe de improvizația diletantă și ignorarea
adevărului.
Cu excepția intruziunilor politice și a unor excese de limbaj și procese de intenție,
discuția a fost totuși constructivă. Ea nu a depășit decât rareori limitele
deontologiei profesionale. Tinerii, mai ales, acei care s-au aventurat în operația de
selectare și interpretare a faptului istoric, au înțeles, se pare, că această
operație solicită nu numai îndrăzneală, ci și o strictă competență profesională.
Să nu se uite că, în trecutul nu prea îndepărtat, manualele
pentru școlile secundare erau alcătuite de specialiști consacrați, cu autoritate și
prestigiu științific (în rândul acestora i-am aminti pe N. Iorga, A. Oțetea, V.
Papacostea, E. Diaconescu, C.C. Giurescu ș.a.). În cazul nostru,
competența și cumpătarea sunt cu atât mai necesare cu cât din manualele noi trebuie
eliminat balastul neproductiv și corectate falsificările întreprinse în timpul
regimului totalitar, pentru a pune în lumină valorile care se înscriu în patrimoniul
național, în cuprinsul unei rostiri echilibrate, în acord cu cerințele puse în fața
școlii de imperativele timpul nostru. Istoricii mai vârstnici, la rândul lor, care
cunosc, dar și simt istoria (lăsând la o parte imperfecțiunea programelor), au
înțeles și ei, mai bine, poate, necesitatea scrierii istoriei
naționale în acord cu orizontul de așteptare al timpului nostru.
Pe acest teren - sau, mai bine zis, în acest domeniu, ce aparține, încă, pedagogiei
naționale și ne reprezintă ca parte a identității noastre și a culturii ca document
expresiv al spiritualității românești și latură constitutivă a patrimoniului
umanității - trebuie lucrat cu grijă și pricepere, pentru a ne putea păstra și
întări imaginea și a impune valoarea pozitivă a eforturilor românești.
Această nevoie, comună, solicită colaborare, iar nu dispută lipsită de orizont.
Oricum, momentul manualelor alternative a fost unul
semnificativ, atât pentru definirea opțiunilor profesioniștilor, cât și pentru
reliefarea manierei în care este percepută astăzi istoria de către opinia publică,
în general. Firește, constatările și explicațiile pot fi cu mult mai numeroase decât
cele pe care, deziderativ, le-am formulat noi.