Xenopoliana, X, 2001 

1. ISTORIOGRAFIA ÎN ANII REGIMULUI TOTALITAR
2. ISTORIOGRAFIA ÎNTR-O EPOCĂ DE TRANZIŢIE?
3. ISTORIA ŞI MANUALELE ALTERNATIVE
4. TRATATUL DE ISTORIE A ROMÂNILOR AL ACADEMIEI
5. ISTORIOGRAFIA ROMÂNĂ ŞI EUROPA
6. ISTORIOGRAFIA ROMÂNĂ ŞI ŞCOLILE ISTORICE
7. EXISTĂ ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNĂ UN CONFLICT ÎNTRE GENERAŢII?
8. STAREA ACTUALĂ A ISTORIOGRAFIEI ROMÂNE

6. ISTORIOGRAFIA ROMÂNĂ ŞI ŞCOLILE ISTORICE

Aşa cum am observat şi mai înainte, în sensul propriu al cuvântului, şcoala presupune o direcţie sau direcţii de cercetare, corifei îndrumători, publicaţii de profil şi lucrări reprezentative, care să o motiveze şi să-i dea expresie. Or, în condiţiile în care marxism-leninismul şi materialismul dialectic şi istoric au reprezentat singurele modele în raport cu care trebuia orientată cercetarea istorică, dizidenţele nu au fost posibile. Chiar dacă au existat abateri de la această linie (ele au fost numeroase, chiar), acestea au fost rezultatul unor eforturi individuale, ele nu au putut determina curente şi iniţia direcţii. Au existat însă şi există, încă, şcoli şi trăsături distincte, în cele trei principale centre ale ţării, mai cu seamă: Bucureşti, Iaşi şi Cluj.
În primul rând, cele trei provincii istorice, foste entităţi statale deosebite, au avut o viaţă istorică proprie, până la un punct. Ele posedă arhive organizate; ca urmare, o parte importantă a efortului istoriografic a fost rezervat reconstituirii istoriei provinciilor respective. Istoria generală a românilor, care reprezintă rezultatul contopirii istoriilor regionale (provinciale), a fost realizată prin studierea din unghiuri deosebite a întregului naţional românesc, prin reliefarea legăturilor complexe ce au contribuit la realizarea acestui întreg, expresie a efortului politici desfăşurat pentru constituirea statului naţional. Studiul istoriei provinciale, aşa cum a fost el orientat şi realizat, conferă putere stimulativă explorării istoriei naţionale.
Fireşte, între şcolile existente în cele trei centre istoriografice ale ţării, există deosebiri; acestea au în vedere particularităţi ale discursului istoric, existenţa personalităţilor, orientarea cercetării şi a publicaţiilor ş.a. Este dificil de realizat o ierarhizare valorică. Nici nu este necesară, credem, o asemenea operaţie. Fiecare din cele trei centre are contribuţia sa de merit la dezvoltarea istoriografiei româneşti în anii dificili ai regimului totalitar (asupra căruia se concentrează observaţiile noastre).
Capitala, de pildă, în cele două centre importante - de învăţământ şi cercetare, Facultatea de istorie şi Institutul "N. Iorga" - a beneficiat de realizările unor personalităţi remarcabile (în rândul acestora, am putea menţiona pe Dionisie Pippidi, P.P. Panaitescu, C.C. Giurescu, N. Berza, Emil Condurachi, A. Oţetea), de un puternic grup de profesori şi cercetători, care s-au format şi s-au manifestat în cuprinsul celor două nuclee esenţiale asigurând, şi astăzi, continuitatea progresului istoriografic în centrul principal al ţării. Nume de prestigiu, activitate pe măsură, legitim recunoscută. Capitala însă şi achiziţiile sub raport istoriografic dobândite aici au fost supuse presiunii politice a regimului totalitar, care urmărea să utilizeze istoria şi producţia istoriografică în scopuri străine evoluţiei ştiinţei şi interesului naţional. Istoricii adevăraţi au trebuit să lupte (în sensul propriu al cuvântului) pentru a apăra deontologia profesională, pentru a îndepărta impostura şi a impune adevărul. Am arătat mai sus triumful prestigios al profesorului A. Oţetea în lupta cu impostorul Solomon Ştirbu. Departe de a fi o victorie personală, episodul, se poate spune, reprezintă o victorie pe linia rezistenţei istoriografiei naţionale în faţa celor care-i ameninţau esenţa şi rostul.
Din nefericire, în capitală, regimul e vegheat cu mai multă străşnicie la menţinerea liniei politice şi ideologice în orientarea cercetării şi afirmarea publicaţiilor. De asemenea, Institutul de istorie a Partidului, bine înzestrat cu fonduri şi personal, a reprezentat un adevărat cal troian în interiorul cercetării istorice. Pe parcurs, depăşind, deliberat, fireşte, limitele în care şi-a cantonat iniţial activitatea, acest instrument al regimului totalitar şi-a extins domeniul de autoritate asupra întregii istorii româneşti, încercând să impună cercetării soluţii politice comandate. Faptul nu a rămas fără repercursiuni şi consecinţe asupra conţinutului adevăratei istorii.
Fireşte, lucrurile nu trebuie absolutizate. În interiorul acestei instituţii, şi-au desfăşurat activitatea şi cercetători cu vocaţie şi simţ al datoriei profesionale şi civice, care au scris pagini de istorie care au rămas în patrimoniul istoriografic. O analiză nepărtinitoare a lor o va dovedi.
Aşadar, mai mult decât în celelalte provincii ale ţării, instituţiile reprezentative de care depindeau învăţământul şi scrisul istoriei naţionale din capitală au trebuit să facă faţă unei presiuni mai mari, fiind supuse unui control mai sever. Spre onoarea lor, unii din reprezentanţii "Centrului", cu misiunea de a verifica calitatea politică şi orientarea ideologică a activităţii creatoare din provincie, asumându-şi riscuri, au sprijinit producţia istoriografică, sustrăgând-o, de multe ori, rigorilor cenzurii totalitare.
Şcoala istorică din Cluj a beneficiat de contribuţia şi prezenţa determinantă în viaţa spirituală a colectivităţii academice a unor mari personalităţi, reprezentative pentru istoriografia noastră: Constantin Daicoviciu, David Prodan, Ştefan Pascu. În timp ce primul, cu prestigiul şi influenţa sa, a contribuit la dezvoltarea puternică a Şcolii de arheologie transilvană, cel de al doilea, prin opera sa monumentală şi prin ţinuta-i civică, a creat direcţii de cercetare, fiind, totodată, un reper moral, de conştiinţă profesională şi condiţie umană. Influenţa acestui mare dascăl a depăşit limitele Transilvaniei, repercutându-se, benefic, asupra întregii noastre istoriografii. Profesorul Ştefan Pascu - deşii, unii, i-au contestat valoarea operei istorice, condamnându-i şi labilitatea cu care a dat curs orientărilor regimului totalitar - a fost, credem noi, un istoric de prestigiu şi un mare dascăl, care a format elevi şi a sprijinit dezvoltarea cercetării istorice în centrul academic al Transilvaniei. Fără activitatea acestor mari istorici - ei nu au fost singurii - nu am putea înţelege efervescenţa creatoare din domeniul istoriografiei, care domneşte în Transilvania. Astăzi, lucrul apare evident, contribuţia istoriografică a colegilor din Transilvania este masivă şi valoroasă. Cercetarea şi valorificarea materialelor arhivelor de pe teritoriul provinciei istorice reprezintă o normă de conduită, cu tradiţie, cu rezultate de recunoscută importanţă ştiinţifică deosebită. Banatul a început mai târziu să se afirme independent de câmpul istoriografiei, impunându-se cu producţii de ţinută. Bucovina, la rândul ei, şi-a creat propriul său centru de studii, realizând cercetări importante asupra vieţii istorice a provinciei.
Şcoala istorică din Iaşi are, şi ea, unele particularităţi care o disting. În primul rând - este drept să o spunem - ea nu a dispus de personalităţi de statura celor existente la Bucureşti sau la Cluj. Moartea profesorului Ilie Minea, care a pud bazele Institutului de istorie, şi a lui Paul Nicorescu şi, apoi, plecarea la Bucureşti a profesorului A. Oţetea au creat un handicap important. Venirea unor cadre "din afară" nu a rezolvat numeroasele probleme puse de învăţământul istoriei şi de cercetarea în domeniu, cu toată valoarea, indiscutabilă, a unora dintre noii veniţi. Alături de aceştia însă şi-au găsit loc şi "oameni ai zilei", stipendiaţi ai regimului. O excepţie merită să fie reţinută. Profesorul Mircea Petrescu-Dâmboviţa, arheolog venit la Iaşi, cu o pasiune, un profesionalism, o competenţă şi un devotament situate mai presus de orice laudă, a creat aici o adevărată şcoală de arheologie, (Este singurul domeniu în care sintagma îşi găseşte aplicabilitatea) demult afirmată pe plan naţional şi internaţional.
Se cuvine să amintim, de asemenea, rolul de excepţie care a revenit unuia dintre profesorii din Iaşi - Dimitrie Berlescu. Acesta, am spune, cu adevăr şi bună credinţă, a imprimat o direcţie distinctă şi fermă cercetării istoriei noastre moderne. Fără să se fi distins în domeniul cercetării prin lucrări în domeniu, profesorul D. Berlescu a fost un excelent îndrumător şi pedagog, izbutind, în cadrul colectivului de istorie modernă al Institutului de istorie a Filialei din Iaşi a Academiei Române, pe care l-a condus, să creeze, ca factor coagulant, un important centru de cercetare în acest domeniu. A ştiut să selecteze cadrele, să le orienteze în activitatea lor şi, mai ales, să le apere de rigorile şi persecuţiile regimului totalitar. Al. Zub, Leonid Boicu, Ecaterina Negruţi şi semnatarul acestor rânduri îşi revendică, cu mândrie, titlul de elevi ai profesorului Berlescu. Îi închin, şi cu acest prilej, gânduri de pioasă recunoştinţă.
Câteva din trăsăturile ce caracterizează cercetarea istorică în Iaşi - respectul pentru document, obligativitatea studiului comparat şi reliefarea interdependenţelor, situarea fenomenului istoric în procesualitatea şi devenirea lui concretă, aplecarea către generalizare şi sinteză ş.a. nu sunt specifice numai şcolii istorice din capitala Moldovei. Credem că aceste cerinţe sunt aplicate, cu mai multă rigoare, poate, aici.
Trebuie să amintim că, în centrul academic al Iaşului, există un puternic nucleu de studiu metodic în domeniul slavisticii şi a documentelor slave. După moartea profesorului C. Cihodaru, cercetările în acest domeniu sunt continuate şi dezvoltate cu stăruinţă, competenţă şi devotament.
Aşadar, în lipsa unor şcoli reprezentative, particularităţile care personalizează producţiile cu caracter istoric din provinciile ţării se întâlnesc şi se întregesc, benefic, în cuprinsul elaboratelor şi sintezelor istorice cuprinzătoare, ce reliefează, prin insistenţa semnificativă a preocupărilor, contribuţia fiecăruia la realizarea istoriei naţionale, a României.