Xenopoliana, X, 2001
Istoriografia română astăzi: Întrebări și răspunsuri
Gh. Platon
1. ISTORIOGRAFIA
ÎN ANII REGIMULUI TOTALITAR
2. ISTORIOGRAFIA
ÎNTR-O EPOCĂ DE TRANZIȚIE?
3. ISTORIA ȘI MANUALELE ALTERNATIVE
4. TRATATUL DE ISTORIE A ROMÂNILOR
AL ACADEMIEI
5. ISTORIOGRAFIA
ROMÂNĂ ȘI EUROPA
6. ISTORIOGRAFIA
ROMÂNĂ ȘI ȘCOLILE ISTORICE
7. EXISTĂ ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNĂ UN CONFLICT ÎNTRE
GENERAȚII?
8. STAREA ACTUALĂ A ISTORIOGRAFIEI ROMÂNE
Nu mă situez în rândul celor dispuși să considere instituirea
"cortinei de fier" și dominația regimului totalitar drept fenomene de ruptură
totală în evoluția vieții noastre istorice. După instituirea acestui regim, sub o
formă sau alta, relațiile cu lumea au continuat, elitele sociale și politice, deși
supuse unui sistematic regim de exterminare fizică și psihică, au continuat să existe. Din interiorul
regimului s-au constituit altele, noi, lipsite de spiritul de obediență pe care regimul
urmărea să-l inoculeze oamenilor. Obiceiurile, tradițiile, credința au fost păstrate,
fără ca regimul să le altereze în substanța lor intimă. Gândirea nu a putut să fie deplin
încătușată; a rătăcit spre limanurile libertății, în căutare de aer proaspăt,
revigorator. Revoluția din 1989, înlăturând regimul politic de opresiune, a redat
gândirii climatul de libertate în care aceasta se putea dezvolta. Mutatis-mutandis, situația este valabilă și
pentru domeniul istoriografiei. Cu excepțiile dureroase deja cunoscute, istoricii
români, făcând concesii, au putut să-și continue activitatea. Dezvoltarea
istoriografiei, sincopată în anii regimului totalitar, a intrat în normalitate după 1989.
Istoriografia perioadei totalitare și producția de orientare marxistă nu trebuie
judecate în bloc și aruncate, în întregul lor, la coșul de gunoi. Marxismul și
comunismul - se știe - au reprezentat orientări politice și intelectuale cu mare
pondere în Occident, până târziu, în deceniul '70. Un scriitor din România, care a
cunoscut ororile temnițelor "naționale", emigrat în Occident, relatează
dificultățile pe care le-a întâmpinat în explicarea adevăratei
fețe a comunismului (așa cum era el promovat în România) în fața unor tineri
atașați ideologic doctrinei, a cărei aplicare politică era atât de deosebită la noi,
în țară (cf. Hans Bergel, Întâlnire cu civilizația și
cultura română a fost decisivă pentru tot restul vieții mele,
"Contrafort", an VIII (2001), nr. 9-11 (83-85), septembrie-noiembrie 2001, p.
30-31).
Istoricii mari ai perioadei, chiar dacă - din convingere sau din obligație - au adoptat
ca metodologie de cercetare materialismul marxist (am cita, în rândul acestora, pe David
Prodan, Ștefan Pascu, Constantin Daicoviciu, P.P. Panaitescu, A. Oțetea ș.a.) au
elaborat opere cu impact decisiv asupra istoriografiei și a istoricilor tineri, care s-au
format și și-au desfășurat activitatea în anii regimului totalitar. Iobăgia
în Transilvania în secolul al XVII-lea, Supplex Libellus Valachorum (cu cele trei
ediții ale sale), și Răscoala lui Horeea, 1784, Meșteșugurile în Transilvania în
secolul al XVI, Voevodatul Transilvaniei, Interpretări românești, sau Tudor
Vladimirescu, operă a lui Andrei Oțetea, istoric ce a dat un răspuns nimicitor
imposturii și aroganței ascunse sub mantia marxismului (polemica în jurul cărții
scrise de impostorul S. Știrbu), sunt cărți de referință, cu puternic impact în
epocă.
Firește, istoricii oficiali, de serviciu (cum sunt numiți) nu au lipsit; au prisosit,
chiar. Formate, în special, în Institutul de istorie de pe lângă C.C. al P.C.R.,
aceștia aveau misiunea să instaureze ideea potrivit căreia Partidul comunist ar
reprezenta întruchiparea spiritului absolut în istoria noastră și să facă din N.
Ceaușescu zeul tutelar. În acest scop, au fost falsificate date, îngroșate evenimente
istorice, absolutizată interpretarea luptei de clasă în istorie, exacerbate miturile, istoriografia sovietică fiind apreciată drept "far
călăuzitor" ș.a. Manualul editat de M. Roller (redactat însă de apologeți ai
regimului totalitar) reprezintă o mostră evidentă cu privire la denaturările pe care
regimul le-a impus istoriei poporului român. La acestea, s-au
adăugat interpretările exagerate, cu caracter naționalist și protocronismul, străine
spiritului istoriei și adevărurilor ei.
Firește, societatea, în întregul ei, nu a putut să nu fie contaminată de ideologia
regimului, profesată în școli și promovată și difuzată de toate instrumentele
puterii. Au existat însă și ferestre care, deschise, au lăsat să pătrundă aerul
proaspăt al spiritului liber. În felul acesta - deși slab și sporadic - istoricii de
bună credință, numeroși, au încercat să mențină legătura cu
lumea; cu istoriografia occidentală (fără a putea să se încadreze însă în
ritmurile dezvoltării) și să respingă încercările grosolane de mistificare a unora
din adevărurile fundamentale ale istoriei noastre. Reamintim, din nou, rolul
care a revenit profesorului A. Oțetea în reconsiderarea revoluției din 1821. Victoria repurtată atunci a fost cu mult mai importantă decât
simpla demascare a unui impostor, aflat în slujba regimului. A fost triumful adevărului
în istoriografie. De asemenea, în același sens, trebuie amintită și dejucarea
tentativei întreprinsă de Institutul de istorie militară - aflat sub conducerea
generalului Ilie Ceaușescu - de a împinge epoca de formare a poporului român în
secolul al III-lea.
Istoriografia epocii totalitare se cere analizată nu numai în
laturile sale negative, în construcțiile deliberate ale regimului, ci și în
realizările sale; acestea nu au lipsit, înscriindu-se pe linia procesului de
sociologizare caracteristic și istoriografiei occidentale. Studiile
de istorie socială - de istorie a țărănimii, de demografie istorică, explorarea
științifică a mentalităților și lucrările de statistică, cele vizând, cu
deosebire, comerțul și industria sau multe din cele privitoare la fenomenul național,
se situează în această arie. De asemenea, autoritatea pe care
și-a câștigat-o istoriografia și-a găsit expresie (după anul 1980, mai cu seamă)
în corectarea datelor falsificate cu privire la rolul burgheziei și al moșierimii în
istoria noastră modernă, la caracterul așa-zisului regim
"burghezo-moșieresc", la rolul monarhiei, la condițiile de dezvoltare a
României moderne, la cauzele răscoalelor țărănești ș.a.
Toate acestea dovedesc faptul că istoria adevărată a reprezentat o preocupare
constantă a numeroșilor istorici formați în anii regimului totalitar, care au izbutit
să mențină legătura cu tradiția istoriografiei românești și cu progresele
realizate de istoriografia europeană. Analiza cumpănită a istoriografiei acestei
perioade trebuie să fie realizată atât pe orizontală cât și pe
verticală, cu menționarea dreaptă a plusurilor și minusurilor înregistrate de
știința noastră istorică.
Școli sau curente mărturisit atașate unei personalități sau linii metodologice nu
s-au putut constitui. "Religia" oficială, cea marxist-leninistă, nu îngăduia
asemenea abateri. "Școala Analelor" franceze, cu noile sale direcții și
metodologii, a oferit mereu un exemplu și o linie de conduită conștient urmărită, de
cele mai multe ori. Profesorul D. Prodan, de pildă, a reprezentat o
personalitate exemplară, atât prin atitudine civică, precum și prin scrisul său, care
a influențat întreaga noastră mișcare istorică. De asemenea, aș aminti și
realizările istoricilor din Iași, mai puțin conformiști față de tendințele
oficiale. "Anuarul Institutului de istorie "A. D. Xenopol" a fost una din
publicațiile cele mai căutate și în afara hotarelor țării.