Xenopoliana, X, 2001 

Istoriografia română astăzi: Întrebări și răspunsuri
Gh. Platon

1. ISTORIOGRAFIA ÎN ANII REGIMULUI TOTALITAR
2. ISTORIOGRAFIA ÎNTR-O EPOCĂ DE TRANZIȚIE?
3. ISTORIA ȘI MANUALELE ALTERNATIVE
4. TRATATUL DE ISTORIE A ROMÂNILOR AL ACADEMIEI
5. ISTORIOGRAFIA ROMÂNĂ ȘI EUROPA
6. ISTORIOGRAFIA ROMÂNĂ ȘI ȘCOLILE ISTORICE
7. EXISTĂ ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNĂ UN CONFLICT ÎNTRE GENERAȚII?
8. STAREA ACTUALĂ A ISTORIOGRAFIEI ROMÂNE

 

  1. ISTORIOGRAFIA ÎN ANII REGIMULUI TOTALITAR

Nu mă situez în rândul celor dispuși să considere instituirea "cortinei de fier" și dominația regimului totalitar drept fenomene de ruptură totală în evoluția vieții noastre istorice. După instituirea acestui regim, sub o formă sau alta, relațiile cu lumea au continuat, elitele sociale și politice, deși supuse unui sistematic regim de exterminare fizică și psihică, au continuat să existe. Din interiorul regimului s-au constituit altele, noi, lipsite de spiritul de obediență pe care regimul urmărea să-l inoculeze oamenilor. Obiceiurile, tradițiile, credința au fost păstrate, fără ca regimul să le altereze în substanța lor intimă. Gândirea nu a putut să fie deplin încătușată; a rătăcit spre limanurile libertății, în căutare de aer proaspăt, revigorator. Revoluția din 1989, înlăturând regimul politic de opresiune, a redat gândirii climatul de libertate în care aceasta se putea dezvolta. Mutatis-mutandis, situația este valabilă și pentru domeniul istoriografiei. Cu excepțiile dureroase deja cunoscute, istoricii români, făcând concesii, au putut să-și continue activitatea. Dezvoltarea istoriografiei, sincopată în anii regimului totalitar, a intrat în normalitate după 1989.
Istoriografia perioadei totalitare și producția de orientare marxistă nu trebuie judecate în bloc și aruncate, în întregul lor, la coșul de gunoi. Marxismul și comunismul - se știe - au reprezentat orientări politice și intelectuale cu mare pondere în Occident, până târziu, în deceniul '70. Un scriitor din România, care a cunoscut ororile temnițelor "naționale", emigrat în Occident, relatează dificultățile pe care le-a întâmpinat în explicarea adevăratei fețe a comunismului (așa cum era el promovat în România) în fața unor tineri atașați ideologic doctrinei, a cărei aplicare politică era atât de deosebită la noi, în țară (cf. Hans Bergel, Întâlnire cu civilizația și cultura română a fost decisivă pentru tot restul vieții mele, "Contrafort", an VIII (2001), nr. 9-11 (83-85), septembrie-noiembrie 2001, p. 30-31).
Istoricii mari ai perioadei, chiar dacă - din convingere sau din obligație - au adoptat ca metodologie de cercetare materialismul marxist (am cita, în rândul acestora, pe David Prodan, Ștefan Pascu, Constantin Daicoviciu, P.P. Panaitescu, A. Oțetea ș.a.) au elaborat opere cu impact decisiv asupra istoriografiei și a istoricilor tineri, care s-au format și și-au desfășurat activitatea în anii regimului totalitar. Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea, Supplex Libellus Valachorum (cu cele trei ediții ale sale), și Răscoala lui Horeea, 1784, Meșteșugurile în Transilvania în secolul al XVI, Voevodatul Transilvaniei, Interpretări românești, sau Tudor Vladimirescu, operă a lui Andrei Oțetea, istoric ce a dat un răspuns nimicitor imposturii și aroganței ascunse sub mantia marxismului (polemica în jurul cărții scrise de impostorul S. Știrbu), sunt cărți de referință, cu puternic impact în epocă.
Firește, istoricii oficiali, de serviciu (cum sunt numiți) nu au lipsit; au prisosit, chiar. Formate, în special, în Institutul de istorie de pe lângă C.C. al P.C.R., aceștia aveau misiunea să instaureze ideea potrivit căreia Partidul comunist ar reprezenta întruchiparea spiritului absolut în istoria noastră și să facă din N. Ceaușescu zeul tutelar. În acest scop, au fost falsificate date, îngroșate evenimente istorice, absolutizată interpretarea luptei de clasă în istorie, exacerbate miturile, istoriografia sovietică fiind apreciată drept "far călăuzitor" ș.a. Manualul editat de M. Roller (redactat însă de apologeți ai regimului totalitar) reprezintă o mostră evidentă cu privire la denaturările pe care regimul le-a impus istoriei poporului român. La acestea, s-au adăugat interpretările exagerate, cu caracter naționalist și protocronismul, străine spiritului istoriei și adevărurilor ei.
Firește, societatea, în întregul ei, nu a putut să nu fie contaminată de ideologia regimului, profesată în școli și promovată și difuzată de toate instrumentele puterii. Au existat însă și ferestre care, deschise, au lăsat să pătrundă aerul proaspăt al spiritului liber. În felul acesta - deși slab și sporadic - istoricii de bună credință, numeroși, au încercat să mențină legătura cu lumea; cu istoriografia occidentală (fără a putea să se încadreze însă în ritmurile dezvoltării) și să respingă încercările grosolane de mistificare a unora din adevărurile fundamentale ale istoriei noastre. Reamintim, din nou, rolul care a revenit profesorului A. Oțetea în reconsiderarea revoluției din 1821. Victoria repurtată atunci a fost cu mult mai importantă decât simpla demascare a unui impostor, aflat în slujba regimului. A fost triumful adevărului în istoriografie. De asemenea, în același sens, trebuie amintită și dejucarea tentativei întreprinsă de Institutul de istorie militară - aflat sub conducerea generalului Ilie Ceaușescu - de a împinge epoca de formare a poporului român în secolul al III-lea.
Istoriografia epocii totalitare se cere analizată nu numai în laturile sale negative, în construcțiile deliberate ale regimului, ci și în realizările sale; acestea nu au lipsit, înscriindu-se pe linia procesului de sociologizare caracteristic și istoriografiei occidentale. Studiile de istorie socială - de istorie a țărănimii, de demografie istorică, explorarea științifică a mentalităților și lucrările de statistică, cele vizând, cu deosebire, comerțul și industria sau multe din cele privitoare la fenomenul național, se situează în această arie. De asemenea, autoritatea pe care și-a câștigat-o istoriografia și-a găsit expresie (după anul 1980, mai cu seamă) în corectarea datelor falsificate cu privire la rolul burgheziei și al moșierimii în istoria noastră modernă, la caracterul așa-zisului regim "burghezo-moșieresc", la rolul monarhiei, la condițiile de dezvoltare a României moderne, la cauzele răscoalelor țărănești ș.a.
Toate acestea dovedesc faptul că istoria adevărată a reprezentat o preocupare constantă a numeroșilor istorici formați în anii regimului totalitar, care au izbutit să mențină legătura cu tradiția istoriografiei românești și cu progresele realizate de istoriografia europeană. Analiza cumpănită a istoriografiei acestei perioade trebuie să fie realizată atât pe orizontală cât și pe verticală, cu menționarea dreaptă a plusurilor și minusurilor înregistrate de știința noastră istorică.
Școli sau curente mărturisit atașate unei personalități sau linii metodologice nu s-au putut constitui. "Religia" oficială, cea marxist-leninistă, nu îngăduia asemenea abateri. "Școala Analelor" franceze, cu noile sale direcții și metodologii, a oferit mereu un exemplu și o linie de conduită conștient urmărită, de cele mai multe ori. Profesorul D. Prodan, de pildă, a reprezentat o personalitate exemplară, atât prin atitudine civică, precum și prin scrisul său, care a influențat întreaga noastră mișcare istorică. De asemenea, aș aminti și realizările istoricilor din Iași, mai puțin conformiști față de tendințele oficiale. "Anuarul Institutului de istorie "A. D. Xenopol" a fost una din publicațiile cele mai căutate și în afara hotarelor țării.

 

Contact