1. PROFILUL POSTMODERNISMULUI

"În linii generale postmodernismul are aspectul unei afirmaţii conştiente, contradictorii şi autosubminatoare. El seamănă cu gestul de a pune în ghilimele o afirmaţie în timp ce o faci"¹. Autoreflexiv şi parodic, postmodernismul subliniază în felul său ironic că toate formele culturale de reprezentare sunt determinate ideologic şi nu pot evita implicarea în relaţiile şi aparatele social- politice. Umberto Eco consideră postmodernismul orientarea celui care a învăţat lecţia lui Foucault - şi anume că puterea nu e ceva unitar care există în afara noastră².
Discursul este un sistem de relaţii între părţi aflate într-o activitate de comunicare³. Cu alte cuvinte, el este angajat în relaţiile de putere, culturale-simbolice, în care cine trăieşte după un unic sens va sfârşi prin a fi strivit de acesta⁴.
Figura clasică a discursului postmodern este paradoxul: pe de o parte se admite că nu avem posibilitatea de a ne elibera de sub povara unei îndelungate tradiţii de reprezentare vizuală şi narativă, iar pe de altă parte se pare că ne pierdem încrederea atât în caracterul inepuizabil cât şi în puterea reprezentărilor existente. Funcţia discursului este tocmai aceea de a institui o distanţă critică şi mai apoi de a o desfiinţa. Această dublă acţiune previne orice tendinţă critică de a trivializa sau ignora problemele istorico-sociale⁵. Postmodernismul nu apare ca o simplă modă sau vogă. El trădează criza unei lumi care uitase de drepturile femeii, ale minorităţilor culturale şi sexuale, ale lumii postcoloniale. Acesta se iveşte pe scena culturală a lumii ca fiind în mod serios dezbătut chiar de către postmodernişti. Tocmai paradoxul acestei situaţii îl orientează cu mai multă forţă în direcţia relaţiilor sale cu istoria academică.
Provocarea pe care o aduce acest curent în sfera de cercetare a istoriei este studiul reprezentării trecutului⁶ şi al reamintirii prin evocare sau reconstrucţie. Trecutul pentru postmodernism este un loc al memoriei⁷, un spaţiu deja delimitat în cultura umană. Istoria pare că vrea să emigreze din câmpul cercetării academice în câmpul deschis al reprezentărilor simbolizatoare. În locul practicilor obişnuite de producere a cunoaşterii istorice, abrevieri ale profesionalismului academic, practicile culturale ale rechemării trecutului în istorie au câştigat un enorm interes mai ales în viaţa publică, unde memorialele, monumentele, aniversările şi alte ceremonii ale reamintirii colective au început să joace un rol important.
Discursul istoric devine unul metaistoric, deoarece acesta este mult mai capabil de a da răspunsuri în faţa provocărilor înaintate de criza antropologică şi epistemologică. El ne propune o manieră de a ne descurca cu trecutul, o teorie (în sens rortyan) despre acesta. Criteriile de sens discutate de teoria postmodernismului propun noi ipoteze de abordare a semnificaţiei faptului şi duratei istorice, mai apropiate de necesităţile şi interesele practice. Ele au funcţia de a selecta un set de imagini posibile pentru construcţia identităţii noastre social-istorice.
Istoriografia are menirea de a chestiona teoriile propuse de postmodernitate. Tocmai aceste dezbateri ne vor lămuri percepţia asupra trecutului. Este reamintire, reevocare, reprezentare şi/sau uitare, suprimare? Toate acestea, însă, nu sunt decât ipostaze ale memoriei. Se poate deduce de aici că miza istoriografiei postmoderniste este memoria, investigarea acesteia. Strâns legată de sfera privată şi publică a individului, memoria este cea care îi furnizează reperele existenţei şi într-o oarecare măsură sensul acesteia. Crizele existenţiale nu sunt, în ultimă măsură, decât maladii ale memoriei⁸.
Toate aceste consideraţii au o corespondenţă directă în metodologia propusă de istoriografia postmodernistă. Aceasta aduce câteva inovaţii care pe de o parte vin să completeze şi să îmbunătăţească ghidul metodologic al modernităţii, iar pe de altă parte vin să înlocuiască metode mai vechi şi să propună altele mai noi.

2. DELIMITĂRI METODOLOGICE

De obicei, metodologia riscă să fie privită ca un inutil excurs teoretic cu multe postulate şi axiome înşirate fără sens. De aceea, câteva cuvinte despre metodologie vor limpezi poziţia acesteia în sfera cercetării şi investigaţiei istorice. J.F. Lyotard vorbeşte de metodologie ca despre o esenţială practică de cercetare ce conţine cadrul naţional şi conceptual fără de care demersul nu poate deveni ştiinţific⁹. Teoria (metodologia) reprezintă vocabularul cu care va fi descris faptul istoric, iar acesta are de obicei o tradiţie care îi predetermină semnificaţiile şi funcţionalitatea. Aceste atribute specifice sunt integrate gândirii unei anumite şcoli, de obicei cea care propune sensul semnificaţiilor şi al funcţionalităţii. Astfel, metodologia descrie opţiunea pentru vocabularul unei anumite şcoli de cercetare şi pentru metoda acesteia. Această opţiune va da un anumit sens cercetării, configurând într-o anumită măsură ipoteza pe care o propune demersul ştiinţific.
Pentru a putea înţelege mai bine metodologia postmodernă, îi vom prezenta profilul ştiinţific în comparaţie cu criteriile metodologiei moderne de investigaţie. Postulând existenţa ghidului metodologic modern cu şapte atribute principale care-i configurează profilul analitic - 1) izvorul, mărturia istorică; 2) critica internă şi externă; 3) criteriul selecţiei; 4) metoda genetică; 5) criteriul obiectivităţii sau imparţialităţii; 6) criteriul sistematizării; 7) estetica scrisului istoric - să urmărim, pe rând, ce propuneri înaintează metodologia postmodernă.
Prima cerinţă se referă la utilizarea indispensabilă a izvorului, a mărturiei istorice. Necesitatea lor este descrisă în binecunoscuta formulă "pas de document, pas d'histoire". În mod categoric, istoria se face cu ajutorul documentului, dar nu în mod exclusiv, aşa cum propune istoriografia pozitivistă de secol XIX. Istoricismul¹⁰ veacului al XIX-lea infuzează un spirit realist extrem de necesar domeniului de cercetare al istoriei. Însă tot istoricismul valorizează în mod absolut documentul, investindu-l cu credibilitate totală¹¹. Istoriografia postmodernă vine cu o propunere inovativă: istoria orală¹². După cum bine se ştie acum, documentul reprezintă de obicei versiunea oficială, aservită frecvent unei viziuni preferate de acel context politico-istoric. Istoria orală vine în sprijinul completării imaginii oferite de arhive. Nu de puţine ori declaraţiile culese au corectat sau modificat sensul iniţial al documentului. Nu de puţine ori maximele culturii orale au oferit opinii generalizate la nivelul colectivităţii, oferind reprezentări pe care documentul diplomatic le escamota¹³.
Al doilea atribut ne descrie critica externă şi internă a izvoarelor. Bineînţeles, critica filologică, descoperire introdusă de iluminism în sfera metodologiei de cercetare, este indispensabilă¹⁴. Ea reprezintă un instrument preţios fără de care nu se poate începe o investigaţie riguroasă. Aceasta este critica externă. Prin critica internă se înţelege de obicei critica de interpretare a izvorului, aceasta având rolul a stabili înţelesul lui exact şi gradul de încredere pe care îl merită. Critica de interpretare este un alt punct sensibil, discutat de istorici şi post-structuralişti. Există o întreagă tradiţie care ne vorbeşte de diferite şcoli de interpretare: de la cea a lui G. Hempel, Collingwood, Oakeshott¹⁵, până la contribuţia oferită de P. Ricoeur¹⁶. Critica internă pe care ne-o propune tradiţia istoricistă vede faptul istoric ca având existenţă obiectivă, în sine, independent de subiectul cunoscător, istoricului revenindu-i misiunea de a-l reconstitui aşa cum a fost. În acest fel reflecţia teoretică este îndepărtată, mecanizându-se un algoritm de producere a istoriei în doi timpi: 1) critica documentelor; 2) sistematizarea faptelor istorice. Critica internă urmăreşte să descopere înţelesul exact al documentului, sensul lui originar. Ipoteza de la care se porneşte în descifrarea înţelesului exact este postularea unui singur adevăr, unui singur sens şi a unei singure semnificaţii oferite de document. Or, un singur sens poate avea o propoziţie din domeniul ştiinţelor exacte ca "2+2=4". O propoziţie din domeniul ştiinţelor umane, rostită sau scrisă, dezvoltă un set multiplu de posibilităţi semantice, deci mai multe sensuri comunicate prin intermediul unui cod cultural. Omul - fiinţă a devenirii - se transformă în timpul actului de comunicare şi de aceea nu poate fi circumscris propoziţiei "2+2=4"¹⁷. Adevărul, în acest caz, poate fi definit ca un set finit de sensuri şi semnificaţii posibile, decodificate de receptori în diferite registre de interpretare.
Criteriul selecţiei, al treilea în ghidul metodologic al modernităţii, reprezintă o constantă a cercetării istorice. Istoriografia postmodernă întrebuinţează acest criteriu cu aceeaşi funcţionalitate. Propunerea pe care o face postmodernismul apare în legătură cu statutul selecţiei: ea va fi aşezată în contextul mai larg al interpretării¹⁸. Pentru a putea discuta criteriul selecţiei, vom aduce în discuţie şi criteriul al cincilea: obiectivitatea, care se află într-un raport de interdependenţă şi interacţiune cu selecţia. Vechiul proces de selecţie întreprins de istoric cu conştiinţa obiectivităţii este redescris de istoriografia postmodernă prin prisma post-structuralismului. Conştiinţa imparţialităţii, obiectivitatea pe care o urmăreşte istoricul este de fapt o pretenţie exagerată, dat fiind că procesul de selecţie se face prin grila unor criterii culturale cărora istoricul le rămâne prizonier. El interpretează cu ajutorul unor formule prestabilite de contextul cultural¹⁹, rezultatul fiind undeva între subiectivitate şi obiectivitate. Ea este imposibilă din cauza caracterului prin excelenţă social al omului care alege pentru a putea înţelege. Obiectivitatea este descrisă de postmodernism în propoziţii ca aceasta: imparţialitatea e o abreviere a nivelului de înţelegere a istoricului şi a formulei sale de interpretare.
Ghidul metodologic propune ca al patrulea principiu de analiză metoda genetică. În traducere istoricistă aceasta este metoda organicist-evoluţionistă: şirul evenimentelor este de tip a, b, c, d. z, fiecare etapă fiind în mod obligatoriu o acumulare în plus, un progres. Istoria este văzută ca un organism care creşte, se dezvoltă şi apoi decade îmbătrânind. Această metaforă organicistă introduce o legitate mecanică la nivel antropologic. Nu întâmplător postmodernismul recomandă abandonarea acesteia, înlocuind-o cu metoda narativă²⁰. Această metodă înaintează o ofertă mai atrăgătoare: reconstrucţia trecutului devine o naraţiune plauzibilă, verosimilă, fără pretenţia obiectivităţii absolute şi fără fobia relativităţii totale a adevărului prezentat.
Al şaselea atribut, cel al prezentării sistematice, adică faptele narate la locul şi la timpul lor închegând un tot unitar, este şi el criticabil pentru că se foloseşte în subtext de metoda organicistă ce vede istoria ca pe un organism, ca pe un întreg. În schimb, dacă legăm al şaselea atribut de ultimul principiu propus de ghidul metodologic al modernităţii, cel ce postulează estetica scrisului istoric, vom descoperi că sistematizarea joacă un rol important. Sistematizarea se află în strânsă legătură cu referenţialitatea discursului istoriografic, adică cu reprezentarea trecutului prin intermediul naraţiunii ce explică faptele istorice înfăşurându-le în interpretarea descrierii lor²¹.

Conceptele, teoriile şi formulele folosite de metodologie sunt cele ale modernităţii, făcând parte din vocabularul mai larg al cercetării. Propunerile metodologiei moderne sunt într-o oarecare măsură riguroase şi durabile. Ceea ce aduce nou postmodernismul este îmbunătăţirea metodelor moderne şi evidenţierea unor metode mai noi, capabile să analizeze mult mai bine fenomene contemporane sau moderne. Postmodernimul măreşte evantaiul alternativelor metodologice, dezvăluind în esenţa preocupărilor sale o mai mare apropiere faţă de centrul de interes al ştiinţelor umane: omul-ca-fiinţă-în-devenire (în sens heideggerian).

_______________

1 Linda Hutcheon, Politica Postmodernismului, Bucureşti, Editura Univers, 1997, p. 5.
2 Ibidem, p. 7.
3 Ibidem, p. 8.
4 Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 28.
5 Linda Hutcheon, op. cit., p. 20.
6 KatherineVerdery, op. cit., p. 27.
7 Pierre Nora, Les lieux de memoire, în Histories. French constructions of the Past, The New Press New York, 1995, p. 632.
8 Al. Zub, Discurs istoric şi tranziţie, Iaşi, Institutul European, 1998, p. 129.
9 J. F. Lyotard, Fenomenologia, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p. 93.
10 Ibidem, p. 95.
11 Adrian Pop, O fenomenologie a gândirii istorice româneşti, Bucureşti, Editura All, 1999, p. 56.
12 Jorn Rusen, Loosing the order of history, text de lucru la şcoala de vară a Universităţii Central Europene, Budapesta iulie-august 1999, p 4.
13 Al. Zub, op. cit., p. 169.
14 Jorn Rusen, op. cit., p. 6.
15 Adrian Pop, op. cit., p.73.
16 Paul Ricoeur, De la text la acţiune, Cluj, Editura Echinox, 1999, p.163-168.
17 J.F. Lyotard, op. cit., p. 92.
18 Paul Ricoeur, op. cit., p.150.
19 Linda Hutcheon, op. cit., p. 11.
20 Jorn Rusen, op. cit., p. 7; Paul Ricoeur, op. cit., p. 155.
21 Ibidem, p. 168.