Xenopoliana, X, 2002

Punctul de plecare pentru discuţia ce urmează este cartea lui Edward W. Said, Orientalism1. Această carte relativ veche - a fost publicată pentru prima dată în 1978 - merită atenţie măcar din trei motive. În primul rând, dată fiind tematica acestui număr din revista "Xenopoliana", Orientalism este imposibil de ignorat într-un inventar, fie acesta şi sumar, al lucrărilor reprezentative pentru istoria culturală aşa cum s-a configurat ea în ultimele decenii. S-a spus deja, cartea lui Edward W. Said a devenit text canonic pentru nou constituitul domeniu al "studiilor culturale", reper de neocolit în delicatele operaţiuni de sondare, înţelegere, reconstituire şi interpretare a fenomenelor culturale. În al doilea rând, lucrarea a căpătat recent o ediţie românească şi simpla traducere a unei cărţi faimoase poate fi considerată un fapt cultural. Întrucât modelul explicativ al lui Said a fost utilizat adesea pentru a descrie natura relaţiei dintre Balcani şi Occident, accesul mai facil la text poate contribui la aprofundarea discuţiei. Maria Todorova observa, în 1997, atunci când îşi publica Balcanii şi balcanismul - lucrare care preia şi prelucrează interpretarea insolitului "ism" al lui Said - observa, deci, că Orientalism nu este tradusă în limbile balcanice relevante şi, din acest motiv, în lipsa unei dezbateri, modelul lui Said a fost aplicat mecanic, prin popularizarea făcută de un număr de intelectuali, situaţiei Balcanilor2. În al treilea rând, Orientalism a fost redescoperită după 11 septembrie 2001, ziua teribilelor atacuri teroriste din Statele Unite ale Americii, analiştii remarcând că poate fi un antidot la puseul antiislamic de după atentate.
Scriitura lui Said este greu de rezumat. De altfel, aceasta este şi pledoaria din Orientalism - împotriva simplificării, schematizării, esenţializării. Eruditul american de origine palestiniană, profesor la Columbia University, elaborează o demonstraţie sofisticată prin care arată că "Orientul" despre care obişnuim să vor-bim ca despre o realitate naturală, fiziceşte depistabilă, este, în fapt, o construcţie ideologică esenţialistă şi o invenţie a Occidentului. "Orientalismul" constituie un corpus de teorii şi practici prin care realităţi diverse şi complexe sunt simplificate, unificate, stereotipizate, descalificate sub numele de "Orient". De ce? Pentru că, afirmă Said, orientalismul s-a constituit ca pandant cultural al colonialismului, ca alibi intelectual al dominaţiei Vestului asupra restului. După aprecierea profesorului american, orientalismul este un "discurs ce susţine instituţiile, vocabularul, învăţătura, imagistica, doctrinele, chiar şi birocraţia colonială şi stilurile coloniale"; este "o distribuire a conştiinţei geopolitice în texte erudite, estetice, economice, sociologice, istorice şi filologice". Astfel, între domeniul academic al studiilor orientale şi instituţiile socio-economice şi politice ar exista o complicitate menită a facilita dominaţia occidentală asupra unei bune părţi a lumii, care este foarte diversă din punct de vedere cultural, dar care suferă presiuni discursive unificatoare, mai precis este forţată să devină "orientală", este orientalizată. Said arată că Orientul a fost construit în oglindă cu o altă ficţiune culturală, "Occidentul"; a fost schiţat ca alteritate negativă faţă de valorile occidentale. Teza cărţii asupra căreia ne-am oprit este că "Orientul" a ajutat la definirea Occidentului "ca fiind contrastul propriei imagini, idei, personalităţi, experienţe". Orientului "despotic", "violent", "antimodern", "iraţional", "mistic", "obscurantist", "fanatic", "depravat", "excentric" etc. îi corespunde, în această tradiţie de gândire, Occidentul "democratic", "raţional", "virtuos", "modernizator", "laic" etc. Said vede ca orientaliste şi o serie de stereotipuri aparent măgulitoare sau neutre, care atribuie orientalului "exotismul", "misterul", "senzualitatea", "feminitatea", "pasivitatea", "maleabilitatea", "infantilismul", "profunzimea". În contrast, occidentalul este "cerebral", "masculin", "matur", "activ" şi, înainte de toate, "normal".
Când Said afirmă că "Orientul" este o imagine construită, "construită" nu înseamnă falsă. Profesorul american susţine că Orientul este "o combinaţie ciudată de empirism şi imaginativ", dar nu stă în preocuparea sa să afle cât este fals şi cât adevărat din această construcţie. Lucrarea sa este studiul unei reprezentări, al consistenţei interne a discursului occidental despre Orient. Said preia de la Michel Foucault termenul de discurs, pentru a sugera legătura strânsă dintre putere şi cunoaştere. Nu face multe pentru a demonstra, într-o manieră elaborată, relaţia dintre discursul academic şi cel politic, deci dintre studiile orientale şi colonialism, dar reuşeşte să probeze răspândirea extraordinară şi durabilitatea discursului orientalist. Cartea lasă să vorbească intelectuali tutelari şi politicieni de succes din ultimele trei secole (cu precădere); decupează citate ilustrative din texte devenite clasice sau din cele cu mare circulaţie; surprinde supravieţuirea stereotipurilor în "isme" atât de diferite precum pozitivismul, istoricismul, darwinismul, rasismul, freudismul, marxismul, spenglerismul etc.
Sunt toate acestea suficiente pentru a confirma teza "tare" a lui Said, conform căreia orientalismul este un instrument la îndemâna imperialismului? Criticii lucrării spun că nu. Ei reproşează "textualismul" şi anistorismul abordării, decontextualizarea ideilor politice şi politizarea formulărilor academice. Nu există prea multe dovezi, spun criticii, pentru a fi siguri că un text ce conţine idei orientaliste, fie el şi politic, s-a transformat în discurs, adică a avut impact social sau a fost instrumentat politic cu efecte evidente. Reprehensiunile sunt în bună măsură întemeiate şi, între timp, au fost preluate ca învăţăminte de disciplina studiilor culturale. Specialiştii, pentru a marca distanţa de istoria intelectuală tradiţională, sunt astăzi mult mai atenţi în a arăta cum o idee se transformă din bun intelectual în bun cultural, cu alte cuvinte, cum ajunge să joace un rol important în sistemul de reprezentări şi practici al societăţilor unde este receptată.
Într-o oarecare măsură, cartea lui Said a fost greşit înţeleasă pentru că relaţia dintre cunoaştere şi putere pe care o afirmă a fost judecată conform viziunii tradiţionale asupra puterii. Ori, este esenţial să insistăm că autorul american adoptă o viziune foucauldiană. Puterea despre care vorbeşte Michel Foucault nu este concentrată, uniformă, substanţializată, eminamente negativă, şi nu se transmite previzibil şi invariabil de sus în jos; Foucault vede în putere un fenomen difuz, dematerializat şi descentrat, constituit dintr-un ansamblu relaţional de macro şi micro-puteri, care acţionează pe verticală şi orizontală cu precădere într-o manieră pozitivă, articulată discursiv. În această viziune, puterea nu este exterioară discursului, şi, din acest motiv, pentru a-i depista efectele nu trebuie să explorăm în afara discursului3. Said nu simte nevoia întotdeauna să indice locurile puterii sau actele guvernamentale care exprimă şi instituie limbajul orientalist pentru că are convingerea că simpla constituire şi răspândire a discursului orientalist are efecte de putere.
După câte se pare, Said a contribuit personal în sporirea confuziei, prin faptul că a încercat să combine metoda foucauldiană de explorare a puterii cu teoria hegemoniei, de sorginte marxistă, a lui Antonio Gramsci. Profesorul american nu l-a putut folosi pe Marx în demonstraţia sa pentru că Marx însuşi a fost colportor de stereotipuri orientaliste. A apelat la Gramsci, întrucât teoreticianul italian este mult mai precaut atunci când se referă la culturile neoccidentale4 şi, mai ales, pentru că se întâlneşte într-un punct important cu Foucault: ambii afirmă caracterul predominant pozitiv al puterii. Aşa cum se ştie, "hegemonia" lui Gramsci descrie situaţiile în care puterea se instituie nu prin forţă, ci prin căutarea şi determinarea consensului dintre dominatori şi dominaţi, mai precis, prin atragerea persuasivă a aderenţei dominaţilor la sistemul de reprezentări al dominatorilor, fie aceştia constituiţi într-o clasă sau într-un bloc aflat la putere. Said preia distincţia lui Gramsci între societate politică şi societate civilă pentru a afirma că prima "atinge domenii ale societăţii civile, precum cel academic, şi le copleşeşte cu semnificaţii de o importanţă directă pentru ea". Din acest punct, autorul Orientalismului se desparte de Foucault şi îşi asumă diferenţa de vederi, explicit, în două chestiuni: tinde să relocalizeze puterea, măcar la nivel intelectual, şi să-i reafirme structura duală. El susţine că, în multe cazuri, există autori individuali care influenţează într-o mai mare măsură corpusul anonim de texte orientaliste, structura discursivă a orientalismului; îşi justifică astfel opţiunea metodologică de a insista pe figuri tutelare din spaţiul academic care ar fi dat tonul în discursul orientalist. În al doilea rând, sugerează, adoptând o perspectivă de stânga, că relaţia Occident-Orient reproduce relaţia dominator-dominat şi că participarea dominaţilor la producerea discursului orientalist - deci, ceea ce constituie partea pozitivă a puterii - ţine nu de logica puterii, ci de falsa conştiinţă a celor care se lasă atraşi în interiorul discursului orientalist, care acceptă să fie orientalizaţi. Aşadar, Said se foloseşte de metoda foucauldiană pentru a nu fi nevoit să probeze pas cu pas legătura dintre discursul academic şi cel politic, în funcţie de fiecare perioadă şi context politic în parte, dar se desparte de Foucault în două puncte esenţiale ale metodei acestuia. O face pentru a-şi justifica o parte din metodologie, cea influenţată de istoria intelectuală clasică, bazată pe studiul marilor figuri, şi pentru a-i fi mai uşor în demonstrarea tezei dominaţiei Occidentului asupra Orientului prin intermediul discursului, demonstraţie ce ar fi fost îngreunată de perspectiva relaţională a macro şi microputerilor lui Foucault, în care existenţa "blocurilor" dominaţi-dominatori nu este admisă.
Aceste opţiuni ridică o întrebare minoră şi una majoră. Prima ar fi cât de foucauldiană este metoda din Orientalism? Ca în atâtea alte cazuri, metoda foucauldiană este simulată stilistic, dar nu aplicată întocmai. Problema operei lui Foucault este că se coroborează dificil cu tradiţiile de gândire de până la ea şi cu alte teorii conexe. Până când gânditorul francez va fi mai bine asimilat, cercetătorul este pus în situaţia de a fi sută la sută foucauldian sau deloc. Opţiunea combinatorie nu este prea fericită şi s-ar părea că nici Orientalism, cu amestecul său între teoriile lui Foucault şi Gramsci, nu face mulţi paşi înainte. De altfel, nici până astăzi nu există o lucrare convingătoare în care modelele teoretice ale celor doi mari autori să fie împăcate şi articulate operaţional. A doua întrebare, mai importantă: este sau nu Orientalism o lucrare de istorie culturală? În ciuda celor semnalate până acum, răspunsul nostru abrupt ar fi afirmativ. Chiar dacă Said nu respectă metodologia istoriei culturale aşa cum s-a configurat astăzi, Orientalism reuşeşte să arate că discursul orientalist, depistat şi reconstituit cu impresionantă erudiţie, este constitutiv modului "occidental" de a percepe alteritatea îndepărtată. Dacă îndeplineşte toate funcţiile politice despre care vorbeşte Said rămâne să mai discutăm.

*

Evenimentele din 11 septembrie 2001 au oferit o nefericită ocazie pentru a verifica empiric influenţa discursului orientalist. După atentatele teroriste, ale căror fire au dus în mai multe locuri din spaţiul asiatic, a fost redescoperită lucrarea lui Samuel P. Huntington5, The Clash of Civilizations, nu puţini fiind publiciştii şi analiştii care au proclamat că Huntington a avut dreptate când a atras atenţia asupra pericolului islamic. Aşa cum se ştie, Huntington a propus o nouă paradigmă a conflictelor mondiale majore, prezicând că, după războaiele între monarhii (de după pacea westfalică din 1648), războaiele între naţiuni (după 1789), războaiele între ideologii (după 1945), se va ajunge în curând la războaie între civilizaţii. Civilizaţia ar fi, conform definiţiei sale misterioase, nivelul cel mai înalt de identitate culturală al popoarelor, entitatea culturală cea mai întinsă, conturată de istorie, limbă, cultură, tradiţie şi, cel mai important, de religie. Huntington a distins între şapte-opt "civilizaţii" (sinică, japoneză, hindusă, islamică, ortodoxă, occidentală, latino-americană şi, posibil, cea africană) şi a profeţit, folosind o metaforă geologică, iminenţa tulburărilor majore de-a lungul liniilor de falie între plăcile culturale.
Influenţa lui Huntington - profesor la Universitatea Harvard, colaborator al prestigioasei reviste "Foreign Affairs" şi fost consilier pe probleme de securitate al preşedintelui Lyndon B. Johnson (1963-1969) - în mediile politice şi academice americane nu este de ignorat. Analiştii au remarcat că, în câteva rânduri, mesajele administraţiei Bill Clinton au căpătat accente huntingtoniene şi că, după atentatele din 11 septembrie, chiar administraţia George W. Bush a fost tentată, pentru scurt timp, să colporteze metafora ciocnirii civilizaţiilor. În căutarea unei explicaţii pentru ce s-a întâmplat pe 11 septembrie, Ciocnirea civilizaţiilor a fost unul din punctele preferate de plecare în interminabilele dezbateri din spaţiul academic, din presa americană, europeană şi asiatică, de pe Internet etc.
Toate acestea au provocat reacţia deznădăjduită şi sarcastică a lui Said, condensată într-un articol din revista "The Nation", intitulat sugestiv The Clash of Ignorance6. Reafirmându-şi antiesenţialismul, scepticismul faţă de denumiri categoriale precum Orient sau Islam, Said insistă că nu există realităţi pe care să le putem denumi "civilizaţii" pentru că, de exemplu, în zona presupusă a civilizaţiei islamice există numeroase diferenţe şi conflicte religioase, etnice, politice. Descrierea pe care Huntington o dă "civilizaţiilor" neoccidentale, mai ales celor din spaţiul asiatic, este, conform terminologiei lui Said, profund orientalistă, deoarece califică alteritatea drept anti-democratică şi anti-modernă, violentă, fanatică, retrogradă şi excentrică.
Said, împreună cu mulţi alţii, vede în Huntington nu un om de ştiinţă, ci un ideolog, iar în "ciocnirea civilizaţiilor", nu o descriere a lumii actuale, ci o prescripţie periculoasă. Mulţi dintre criticii lui Huntington au semnalat că Ciocnirea civilizaţiilor riscă să devină adevăratul Coran, "cărticica roşie", Mein Kampful după care se vor conduce radicalii din întreaga lume. Este clar, afirmă criticii, că nu există entităţi culturale care să poată fi numite civilizaţii şi nici măcar caracteristici culturale ireductibil opuse, dar sub impactul unei teorii atât de influente lumea ar putea avea impresia că există şi că justifică un conflict în numele lor.

*

Teoria "ciocnirii civilizaţiilor" este o gnoză care, în contextul confuzionant al globalizării, este atrăgătoare pentru că simplifică o realitate complexă şi oferă o "explicaţie" globală pentru ceea ce se întâmplă în lume. Faţă de aceasta, sofisticata şi incomoda teorie a lui Said este mai greu de asimilat. Nu întâmplător, Huntington este mai bine cunoscut decât Said, inclusiv în România.
Autorul "Ciocnirii civilizaţiilor" a jucat, involuntar, un rol în campania electorală din România, în 1996, când PDSR l-a prezentat ca teoretician al desprinderii Transilvaniei de România, iar CDR l-a crezut vizionarul care a anticipat "votul luminat" al Ardealului în favoarea dreptei. Pe o hartă culturală imaginată, Huntington desena o linie despărţitoare între creştinătatea occidentală şi cea orientală, care ar reprezenta o falie culturală între evoluata civilizaţie occidentală (bazată pe democraţie, pe separaţia între stat şi biserică, piaţă liberă, guvernare limitată, drepturile omului, individualism, domnia legii etc.) şi înapoiata lume estică (naţionalistă, colectivistă, iraţională, autoritară, autarhică etc). Faimoasa linie desprindea Transilvania de Vechiul Regat, fapt care, pe de o parte, a stârnit aprehensiuni naţionaliste extraordinare şi, pe de alta, a încurajat fantazări ideologice pe tema superiorităţii culturale a Ardealului. În preajma alegerilor din 2000, Huntington a fost uitat pentru că Transilvania a rămas lipită de restul României şi pentru că harta electorală din 2000 a contrazis flagrant teoria "votului luminat" din Ardeal. Evenimentele din 11 septembrie l-au readus însă în prim plan pe autorul american.
În preajma tragicelor evenimente din SUA a apărut în limba română şi cartea lui Said, care, în ciuda faptului că era infinit mai utilă pentru a descrie situaţia României, a fost, până atunci, practic ignorată în spaţiul public de la noi. Primul şi singurul care a atras atenţia asupra cărţii a fost istoricul Sorin Antohi, care a propus şi prima adaptare a teoriei la spaţiul românesc. Sorin Antohi a arătat că orientalismul este metonimic, reprodu-cându-se în interiorul fiecărei ţări - în România, Moldova jucând rol de "Orient" în comparaţie cu "Occidentul" care ar fi Transilvania7.
În ultimii ani, au căpătat ediţii româneşti mai multe cărţi care aplică teoria lui Said la spaţiul est-european sau balcanic. Am pomenit deja de lucrarea Mariei Todorova. De neocolit sunt alte două lucrări: Inventarea Europei de Est a lui Larry Wolff şi Inventarea Ruritaniei, semnată de Vesna Goldworthy8. Dintre aceşti autori, Vesna Goldworthy se apropie cel mai mult de spiritul cărţii lui Said şi de studiile postcoloniale care au apărut sub influenţa Orientalismului. Autoarea britanică, provenind din fosta Iugoslavie, nu ezită să folosească termeni tari. Teza ei este că, în lipsa unei colonizări propriu-zise, Occidentul a colonizat "narativ" Balcanii, în ultimele secole, făcând din acest spaţiu est-european sursă de materie primă pentru industria de divertisment occidentală. În schimb, Wolff şi Todorova iau distanţă critică faţă de modelul postcolonial. Wolff admite doar "semiorientalizarea" Europei de Est, afirmând că Răsăritul a fost privit nu doar ca alteritate a Europei de Vest, ci şi ca spaţiu intermediar, mediator, între Europa şi Asia. La rândul ei, Todorova insistă pe diferenţele specifice ale balcanismului în raport cu orientalismul. În primul rând, spre deosebire de indefinitul şi intangibilul Orient, Balcanii au o concreteţe geografică şi istorică, fapt ce îngrădeşte imaginaţia, nu permite fabulări exotizante şi proiecţii escapiste de felul celor inspirate de "Orient". În al doilea rând, Balcanii şi Occidentul nu apar ca identităţi radical diferite, ca antilumi, aşa cum se înfăţişează Orientul şi Occidentul. Balcanii nu se constituie în alteritate radicală, ci sunt imaginaţi mai degrabă ca spaţiu tranzitoriu. Figura de stil ce îi descrie cel mai des este puntea; pentru relaţia Occident-Orient tropul predilect este prăpastia. În al treilea rând, influenţa Occidentului asupra Balcanilor, oricât de importantă ar fi, nu poate fi calificată drept o colonizare. În fine, balcanismul a evoluat în mare măsură independent de orientalism şi, în anumite aspecte, împotriva sau în pofida lui. Motivul principal, afirmă Todorova, este geopolitic: tratarea separată a Balcanilor în cadrul istoriei complexe a Europei de Est, ca spaţiu geografic diferit de Orientul Apropiat şi Orientul Mijlociu.

*

Încheiem fără a face o încheiere propriu-zisă pentru că toate cele descrise aici sunt în plină desfăşurare. "Orientalismul" este încă o ideologie vie şi influentă. De cealaltă parte, studiile postcoloniale care deconstruiesc acest insidios "ism" modern sunt în plin avânt. Iar emergenţa acestei specii a studiilor culturale are, aşa cum am văzut, ecouri în Europa de Est9. Se profilează, astfel, o bună oportunitate pentru nuanţarea mai vechilor dezbateri din ştiinţele sociale privind modernizarea şi relaţiile Est-Vest. Scrutarea versantului cultural al relaţiilor între oameni şi comunităţi este în măsură să acopere golurile din modelele explicative folosite cu predilecţie până acum de oamenii de ştiinţă. Desigur, există încă mari probleme legate de metodologie pe care studiile culturale au a le rezolva pentru a căpăta mai multă autonomie şi relevanţă în spaţiul academic. Mai important, întrucît "ismele" analizate în cărţile luate în discuţie sunt constitutive unor tradiţii de gândire şi definiţii identitare consacrate, studiile culturale aruncă o veritabilă provocare metadiscursivă, chestionând într-o manieră radicală modul în care identităţile şi alterităţile se construiesc. Provocarea este de maximă importanţă pentru statele est-europene, inclusiv pentru România, în condiţiile în care acestea s-au angajat într-un proces de integrare pentru care nu au formulat încă un răspuns cultural autohton bine închegat.

1 Edward W. Said, Orientalism. Concepţiile occidentale despre Orient, trad. Ana Andreeescu şi Doina Lică, Timişoara, Editura Amarcord, 2001, 400 p.
2 Maria Todorova, Imaging the Balkans, Oxford, Oxford University Press, 1997; în română Balcanii şi balcanismul, trad. Mihaela Constantinescu şi Sofia Oprescu, Bucureşti, Humanitas, 2000, p. 22.
3 Patricia O'Brien, Michel Foucault's History of Culture, în Lynn Hunt (ed.), The New Cultural History, University of California Press, 1989, p. 25-46; Michel Foucault, Voinţa de a cunoaşte, în Istoria sexualităţii, trad. Beatrice Stanciu şi Alexandru Onete, Timişoara, Editura de Vest, 1995, p. 64-78;
4 Vezi Antonio Gramsci, Intelectuali, literatură şi viaţă naţională, trad. Florian Potra, Bucureşti, Univers, 1983, passim, de exemplu p. 135-151.
5 Samuel P. Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, New York, Simon&Schuster, 1996; ediţia românească: Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, traducere de Radu Carp, prefaţă de Iulia Motoc, Bucureşti, Antet, 1997; The Clash of Civilizations dezvoltă un articol omonim publicat în revista "Foreign Affairs", Summer 1993 (http://www.foreignaffairs.org).
6 Edward W. Said, The Clash of Ignorance, în "The Nation", October 22, 2001 (www.thenation.com).
7 Sorin Antohi, Civitas Imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Bucureşti, Editura Litera, 1994, p. 216, 268-269; Antohi dezvoltă teoria în Romania and the Balkans. From geocultural bovarism to ethnic ontology, studiu publicat în Alexandru Zub, Adrian Cioflâncă (editori), Globalism şi dileme identitare. Perspective româneşti, Iaşi, Editura Universităţii "Al. I. Cuza", 2002, p. 79-118, şi care va face parte dintr-o viitoare carte cu titlul Romania: A Symbolic Geography.
8 Larry Wolff, Inventarea Europei de Est. Harta civilizaţiilor în epoca luminilor, trad. Bianca Rizzoli, Bucureşti, Humanitas, 2000; Vesna Goldworthy, Inventarea Ruritaniei. Imperialismul imaginaţiei, trad. Luminiţa Cioroianu, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2002.
9 Un semn al acestui ecou în România ar fi şi primul număr al "Caietelor Echinox" (Cluj, 2001), cu tema "Postcolonialism&Postcomunism".