Xenopoliana, X, 2002

Unul dintre cele mai importante repere cronologice ale naraţiunii istorice comuniste privind perioada interbelică, mişcările pentru revendicări salariale ale muncitorilor ceferişti din a patra decadă a secolului XX, cunoscute sub denumirea generică de "grevele de la Atelierele CFR ŤGriviţať din ianuarie-februarie 1933", pare să fi căzut astăzi în uitare. "Amnezia" de care a fost cuprinsă istoriografia românească postdecembristă este cu atât mai paradoxală cu cât domeniul istoriei sociale este unul încă destul de deficitar în cercetarea istorică din România. Nu numai memoria dosarului "Griviţa '33" pare că s-a şters din analele istoriei româneşti, dar şi tot ceea ce ţine de tradiţia intelectuală de stânga, atât cât a fost, şi nu mai trezesc nici măcar un interes oarecare, iar marile monografii dedicate istoriei PCR şi istoriei României sub regimul comunist se lasă aşteptate în continuare. Acest fapt pare cu atât mai anormal cu cât influenţa intelectuală a marxismului în mediile academice şi universitare euro-americane rămâne pregnantă, mai ales dacă ţinem cont de pluralitatea interpretărilor post-comuniste ale marxismului însuşi. Atât cât poate fi găsită vreo urmă de materialism istoric marxist în ceauşismul istorio-grafic, există încă o şansă şi pentru marxismul românesc de a fi revizitat şi "adus la zi". De mare importanţă în economia discursului rollerian1, greva de la Griviţa îşi pierdea treptat din importanţă după instalarea în fruntea partidului şi statului a lui Nicolae Ceauşescu, ajungând ca în perioada ceauşismului târziu (după 1980) aceasta să fie numai amintită, destul de lapidar, într-un context în care trebuia să strălucească numai figura liderului absolut.
Evenimentele din dosarul "Griviţa '33" au fost considerate de istoriografia dejistă şi de aceea ceauşistă iniţială drept forme superioare de manifestare ale conflictului ireconciliabil dintre exploataţi şi exploatatori, dintre săraci şi bogaţi. Din aceste interpretări2 oficiale a supravieţuit, după falimentul integral al ceauşismului, o memorie socială inoculată de acesta, în bună parte şi din cauza insuficienţei cu care a fost tratat acest subiect din istoria contemporană a României. Dacă există cel puţin un domeniu al istoriografiei româneşti care reclamă reinterpretarea şi rescrierea sa, atunci acesta este cel dedicat mişcării muncitoreşti şi sindicale din România. Departe de a fi parte exclusivă a unei ideologii anume sau al unui anumit tip discursiv istoric, "Griviţa '33" este un studiu de caz care aparţine domeniului istoriei social-economice din România şi istoriei sindicalismului militant. În general, puţinele texte şi referiri postdecembriste în studiul acestui caz au ţinut să evidenţieze aspectele sale întunecate, interzise din istoria acestui eveniment, şi anume importanţa capitală a amestecului agenţilor Internaţionalei a III-a Comuniste în organizarea, declanşarea şi desfăşurarea grevelor de atunci: singurul aspect care fusese ascuns de propaganda oficială a regimului de până în 1989.
Acţiunile greviste din iarna anului 1933 au invadat, în primul rând, manualele şcolare şi mediile de informare în masă, fiind pretextul punerii în scenă a unui spectacol politic şi cultural care suplinea carenţele de legitimitate ale regimului3. În acest sens, grevele succesive ale muncitorilor de la Atelierele CFR "Griviţa" au fost folosite de puterea comunistă pentru cointeresarea corpului social în proiectul politic propus, formarea unei conştiinţe istorice naţional-comuniste şi "edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre comunism" conform discursului oficial, program lansat de Ceauşescu începând cu Congresul al XI-lea al PCR din 1974. Care au fost efectele acestei cointeresări a cetăţenilor în proiectul politic privind memoria culturală a trecutului comunist şi cunoaşterea generală a trecutului istoric de către aceştia se poate deduce urmărind insistenţa cu care se păstrează clişeele legate de "Griviţa '33" în interiorul conştiinţei colective româneşti. Recursul actual la istoria acestui caz trezeşte în opinia publică o memorie culturală cu serioase rădăcini în ceauşismul istoriografic, fapt paradoxal, întrucât receptivitatea opiniei publice româneşti la "cântecul de sirenă" istoriografic oficial părea să fie destul de redusă, grevele ceferiste fiind îndeobşte considerate drept un mijloc de glorificare a regimului4. Din nefericire, aceste neajunsuri ale istoriei proletcultiste nu influenţează doar opinia publică, ele rămânând încă şi în bagajul de cunoştinţe al unor universitari, prezumtivi producători de cunoaştere. Ceea ce este încă un fapt şi mai surprinzător îl constituie cantonarea unor temerari care s-au aventurat în studiul istoriei comunismului românesc într-o manieră de tratare care seamănă neplăcut de bine cu istoriografia regimului de care România s-a despărţit în 19895.
Demersul de faţă îşi propune interogarea unei categorii de surse neutilizate de cercetarea istoriografică în dosarul "Griviţa '33", şi anume presa scrisă, cu accentul pus pe principalele cotidiane care au relatat cel mai detaliat succesiunea protestelor griviţene: "Adevărul", "Dimineaţa", "Dreptatea", "Scânteia" şi "Universul". În mod evident, am acordat atenţia cuvenită şi altor tipuri de surse şi colecţii de documente, puţine, dar care mi-au clarificat unele nedumeriri. Intenţia mea este de a prezenta filmul negocierilor dintre patronat şi sindicatele ceferiste aşa cum a fost reflectat de aceste publicaţii, în cadrul general al desfăşurării lor. De asemenea, propun o disociere netă a motivaţiei şi semnificaţiei acţiunilor greviste, ca mijloc de interpretare al cazului "Griviţa '33". În primul rând, se poate distinge analiza grevelor organizate pentru satisfacerea revendicărilor economico-sociale, care pot fi privite drept acţiuni legale şi în conformitate cu legislaţia muncii din perioadă. Într-un alt registru interpretativ trebuie însă aşezate revendicările radicale şi acţiunile de terorism ale sindicatelor comunizate, declanşate după negocierile cu patronatul şi care au dus la intervenţia în forţă a armatei de la mijlocul lunii februarie 1933. În acest din urmă sens se impune sublinierea unei alte disocieri, şi anume cea ideologică dintre sindicatele social-democrate moderate şi cele anarhist-comuniste. Prin această ultimă disociere intenţionez să arăt că, de fapt, au existat două evenimente diferite deşi la prima vedere confuzia primează: greva tuturor sindicatelor ceferiste dintre 30 ianuarie şi 2 februarie şi rebeliunea comunistă din 14-16 februarie 1933. Aceste două evenimente le voi trata însă împreună, atât pentru a înţelege succesiunea evenimenţială de către cititorul nefamiliarizat cu acest caz, cât şi pentru a explica raţiunea pentru care le consider drept două evenimente deosebite. Întrucât rebeliunea din 14-16 februarie este considerată îndeobşte ca fiind acţiunea grevistă în sine, este necesar să elimin această confuzie: de fapt, ceea ce este cunoscut sub numele de greva de la Atelierele CFR "Griviţa" îl reprezintă protestul din 30 ianuarie-2 februarie, acţiune încheiată cu negocieri şi cu majoritatea solicitărilor satisfăcute. Anarhia, dezordinile şi violenţele din zilele 15 şi 16 februarie s-au constituit într-un alt eveniment având drept cauze imixtiunea ideologică externă, în care miza economico-socială a acţiunilor revendicative îşi pierdea relevanţa.

1. CONTEXTUL

Majoritatea autorilor care au abordat tema grevelor griviţene consideră că acestea nu pot fi izolate de criza economică mondială din 1929-1933. Dar criza economică a fost doar pretextul pentru ofensiva politică a Cominternului spre teritoriile apusene pierdute după 1918. Revanşismul Uniunii Sovietice viza recuperarea acelor teritorii şi exportul proiectului politic bolşevic prin "revoluţia mondială" care radicaliza şi nemulţumirile materiale ale muncitorilor ceferişti, împingându-i către dezordine şi anarhie. Tradiţia grevelor "de import" începuse încă din 1918, atunci când greva tipografilor din decembrie s-a soldat cu aproximativ 100 de victime, acest eveniment istoric fiind un alt caz supus imixtiunii politicului şi denaturării propagandistice în anii regimul comunist, alături de grevele minerilor din Lupeni, desfăşurate în 1929. Intrată în cel de-al patrulea an, recesiunea economică provocase scăderea nivelului de trai generând tulburări sociale şi puternice proteste sindicale, de felul celor din 1931. Efectele negative ale marelui crah financiar de pe Wall Street, din octombrie 1929, au fost resimţite puternic şi în România, unde criza economică a fost dublată şi de acţiunile destabilizatoare ale agenţilor Cominternului vizând subminarea autorităţii statului român6. Principalul agent al URSS în România, PCR fusese interzis în 1924 printr-un ordin al ministrului de război, în urma adeziunii acestuia la politica externă a Moscovei, care considera România "stat multinaţional" şi contesta administraţia românească în teritoriile dobândite la sfârşitul primului război mondial. Prin "legea Mîrzescu", elaborată după două luni de la acest ordin al ministrului de război şi prin care erau interzise toate formaţiunile politice şi organizaţiile care subminau autoritatea statului, era definitivată scoaterea de pe scena politică a PCR.
În condiţiile reculului economic mondial, anul 1933 debuta în România cu creşterea tendinţelor de protest ale mai multor categorii socio-profesionale. Lucrătorii ceferişti nu erau o excepţie în ceea ce priveşte scăderea nivelului de trai. Sindicatele ceferiste erau însă bine organizate şi dispuneau de forţă şi radicalism ideologic pentru a se manifesta mai convingător în susţinerea revendicărilor. Asumarea de către sindicatele ceferiste a rolului de avangardă în lupta socială va încapsula strategia generală a acestora în săptămânile care vor urma. Aşa cum consemnau "Dimineaţa"7, "Adevărul", "Dreptatea" şi "Universul", în ziua de 30 ianuarie sindicatele ceferiste dădeau publicităţii "Apelul către toţi salariaţii publici", în care salariaţii din ministere, poştă, corpul didactic de toate gradele, corpul sanitar, cel ecleziastic şi lucrătorii CFR îşi manifestau ostilitatea faţă de noul proiect al guvernului ţărănist condus de Alexandru Vaida-Voevod, de reducere a salariilor, proiect propus de Virgil Madgearu, ministrul de finanţe. A doua zi după prezentarea acestui apel şi după dezbaterile Congresului funcţionarilor publici, se alătură protestului şi sindicatele ziariştilor, funcţionarilor publici şi veteranilor de război8.

2. GREVA

În urma menţinerii intenţiei guvernului de a reduce salariile angajaţilor publici, sindicatele ceferiste declanşează greva la finele lunii ianuarie care va dura până la 2 februarie. În urma acestei scurte acţiuni greviste, guvernul va da un comunicat în care preciza că lucrătorilor de la CFR nu li se vor aplica reducerea de salariu. Însă direcţiunea Atelierelor CFR "Griviţa", îngrijorată de circumstanţele în care se produc revendicările muncitorilor, emite o circulară în care preciza clar: "… fără să se aştepte rezultatul întrevederilor (n.m. cele dintre sindicate şi patronat), anumiţi instigatori cari se intitulează comunişti în manifestele lor, împiedică prin instigaţiile lor ca să se dea aprobările necesare (n.m. privind rezultatul negocierilor). Urmarea va fi… că toţi cei cari se vor lăsa ademeniţi de aceştia, vor fi îndepărtaţi din serviciu fără a mai fi reprimiţi"9. Cotidianul social-democrat "Dimineaţa" relata astfel desfăşurarea grevei din 2 februarie: "Când sirena a sunat încetarea lucrului pentru repaosul de prânz, toţi aceşti muncitori (n.m. circa 3.000 de oameni) s-au întrunit în hala cea mare, unde s-a improvizat o întrunire… S-a hotărât pe loc forţarea celorlalte secţii să intre în grevă. Cu această ocazie s-au produs încăierări cu social-democraţii pe tema metodelor de luptă - aceştia cerând să se procedeze cu prudenţă, spre a nu se da ocazie autorităţilor să provoace… Din vreme au sosit numeroase forţe armate…, fiind totuşi ţinute la mari distanţe spre a nu da aspect că se provoacă… La ora 4.30, greviştii au ieşit în linişte pe poarta atelierelor. Armata a fost retrasă - astfel că nu s-au produs incidente"10.
Negocierile purtate de ministrul lucrărilor publice şi comunicaţiilor, Eduard Mirto - împreună cu Cezar Mereuţă, directorul general al Atelierelor CFR "Griviţa" - cu directorii atelierelor CFR şi directorul Atelierelor Griviţa-vagoane, pe de o parte, şi reprezentanţii greviştilor pe de alta, au avut ca rezultat satisfacerea doleanţelor muncitoreşti. Din cele 10 revendicări ale muncitorilor, direcţiunea Atelierelor CFR a aprobat următoarele puncte:
1. Minimul de câştig atunci când lucrătorul n-a putut lucra din motive independente de el.
2. Reţinerile legale sau pe bază de împrumut la Casa Muncii CFR să fie până la cel mult 1/3 din drepturile lucrătorilor.
3. Ministrul Mirto a decis ca salariile nici unei categorii de muncitori şi funcţionari din calea ferată să nu sufere proiectata reducere de 10%, iar reţinerile de 10% făcute în luna ianuarie să fie restituite.
4. Acordarea de prime tuturor celor 120.000 de muncitori şi funcţionari ceferişti din toată ţara începând cu 1 ianuarie 1933, ca o completare a salariilor11.

3. CONFUZII ŞI CLARIFICĂRI

Într-o declaraţie făcută presei, ministrul Mirto îşi exprima totuşi speranţa ca lupta sindicală să nu degenereze: "împreună cu direcţia generală, le-am studiat (n.m. revendicările) cu cea mai mare bunăvoinţă şi am aprobat tot ce era îndreptăţit. Se poate spune că lucrătorii au avut un deplin câştig de cauză. Era natural ca ei să recunoască aceasta şi să continue liniştiţi lucrul. Sunt însă printre ei unii cari au regretat profund văzând că cererile sunt satisfăcute. Aceştia continuă să se agite şi să atragă şi pe alţii de partea lor. În momentul de faţă, lucrătorii ceferişti discută între dânşii. Noi aşteptăm cu tot calmul sfârşitul discuţiilor lor. Nu ne îndoim că bunul simţ va învinge. Zvonurile că la atelierele CFR ar fi o situaţie îngrijorătoare sunt nu numai exagerate dar pe de-a întregul inventate. N'a avut loc nici un act de turburare a ordinei publice şi avem convingerea că nici pe viitor nu se va întâmpla nimic. Toată agitaţia se va termina în linişte, spre satisfacţia tuturor părţilor, poate cu excepţia acelora cari nu urmăresc altceva decât turburarea liniştei"12.
Optimismul ministrului va fi înşelat însă mai curând decât se putea bănui, în aceeaşi zi, ceferiştii ieşeni organizând o amplă grevă de protest. Delegaţia sindicală griviţeană solicitase patronatului şi asigurarea de 44 de ore de lucru pe săptămână în loc de 36. În urma unor noi întrevederi cu delegaţia Uniunii Sindicatelor CFR şi a Sindicatului CFR condus de Alexandru Oprescu, ministrul Mirto şi direcţiunea generală a Căilor Ferate au mai aprobat încă 4 puncte:
1. Se asigură lucrătorilor din toate atelierele CFR 40 de ore de lucru pe săptămână, de luni până vineri 7 ore pe zi, iar sâmbăta 5 ore.
2. Salariul minim va fi echivalentul salariului la orele lucrate, majorat cu o compensaţie de acord de 20%.
3. Alocaţia de chirie va fi de 15% de la 1 ianuarie 1933.
4. Revizuirea preţurilor de acord pe baza de cronometrare a timpului de lucru a diferitelor lucrări.
Delegaţia sindicală se declară satisfăcută de această dată şi promite patronatului că greviştii vor relua lucrul şi că nu vor mai fi alte dezacorduri. Însă, în ziua de 3 februarie, agitatorii comunişti îndeamnă la noi revendicări şi la o nouă grevă, iar 200 de lucrători care au încercat să reia lucrul au fost împiedicaţi să o facă. Noile revendicări constau în recunoaşterea dreptului de funcţionare a unui Comitet de fabrică ca organ consultativ obligatoriu pentru administraţia CFR în litigiile cu lucrătorii, acordarea unei alocaţii de scumpiri, anularea impozitului global, încetarea concedierilor şi reprimirea celor concediaţi anterior şi mărirea salariilor cu 40%13. În aceeaşi zi, la rafinăriile Societăţii Româno-Americane şi ale "Astrei Române" din Ploieşti au loc tulburări ale liniştii publice provocate de muncitorii de acolo. Strategia energică a subsecretarului de stat din Ministerul de Interne, Armand Călinescu - acelaşi care va interveni şi la Griviţa -, va restabili ordinea cu ajutorul armatei.

4. CRIZA

După acest moment al negocierilor în urma căruia se detensionează climatul general de neîncredere reciprocă dintre sindicate şi patronat, se declanşează criza internă a revendicărilor muncitoreşti. Intră în acţiune agitatorii comunişti, care încearcă să împiedice aplicarea acestui acord privind soluţionarea cererilor greviştilor. Pentru a îndepărta eventualele suspiciuni privind veridicitatea acestor afirmaţii voi cita chiar din oficiosul PCR, "Scânteia", din 15-28 februarie 1933 care nota, triumfal, victoria ceferiştilor în disputa cu patronatul: "crâncena luptă din 15 şi 16 februarie a ceferiştilor de la ŤGriviţať a fost continuarea luptei lor hotărâte, în care izbutiseră să smulgă direcţiei şi guvernului cuceriri importante, cuceriri care mergeau de la impunerea de revendicări economice… până la impunerea revendicării politice (subl. m.) a Comitetului de fabrică…"14.
O nouă delegaţie sindicală este primită de ministrul Mirto. Acesta le explică greviştilor că bugetul CFR nu poate suporta o mărire a salariului de 40%, ci de doar 20%. Ministrul le reproşează reprezentanţilor greviştilor că revendicările lor devin politice şi-şi exprimă regretul pentru degenerarea luptei sindicale. Delegaţia admite explicaţiile economice ale lui Mirto şi muncitorii reiau lucrul în ziua de 4 februarie. În aceeaşi zi a început şi satisfacerea financiară a doleanţelor, convenită în urmă cu două zile.
Dar speranţele patronatului pentru calmarea situaţiei vor fi înşelate iarăşi. Prin aceste satisfaceri succesive ale revendicărilor ceferiştilor, guvernul Vaida-Voevod restabilise unele privilegii suprimate anterior de guvernul Iorga-Argetoianu. Pentru a ţine situaţia sub control, parlamentul este nevoit să voteze "starea de urgenţă" în ziua de 5 februarie, în ciuda protestelor opoziţiei liberale, social-democrate şi ţărăneştiradicale15. Guvernul introduce gărzi militare în Atelierele CFR şi începe pregătirile pentru militarizarea Căilor Ferate. În declaraţia sa, guvernul Vaida-Voevod argumenta instituirea stării de urgenţă prin prezenţa pericolului comunist: "în ultimul timp, mişcări concertate cu caracter comunist au turburat ordinea în diferite regiuni şi tind în mod evident la destrămarea ţărei. Pentru a asigura menţinerea ordinei şi a evita nevoia nefericită a unei aspre represiuni, guvernul crede că va fi silit a lua măsuri excepţionale de prevenirea turburărilor"16. Unul dintre adepţii introducerii stării de urgenţă era acelaşi energic subsecretar de stat Armand Călinescu, considerând că această măsură se impunea "pentru a preîntâmpina o insurecţie comunistă care se pregătea". Într-un discurs ţinut în faţa parlamentului, el dezvăluia activităţile subversive ale grupurilor comuniste: "în ianuarie trecut (n.m. 1932), grupul comunist român a ţinut un congres în străinătate şi a votat o rezoluţie în 4 puncte: 1. intrarea comuniştilor în sindicate pentru a demonetiza pe social-democraţi; 2. infiltrarea în instituţiile de stat; 3. organizarea de mişcări de mase în fabrici; 4. organizarea de greve. Toate acestea sunt considerate ca mijloace pentru răsturnarea ordinei într-o situaţie prerevoluţionară… Apoi, în sindicate, social-democraţii sunt denunţaţi ca trădători, lucrându-se pentru realizarea punctului 1"17.

5. SFIDAREA

A doua zi, 6 februarie, încălcând dispoziţiile stării de urgenţă, la Cluj se întrunesc muncitorii ceferişti, unde participă şi o delegaţie griviţeană. În urma acestei încălcări a dispoziţiilor guvernamentale, autorităţile locale operează 38 de arestări. În aceeaşi zi, ministrul comunicaţiilor Eduard Mirto, la interpelarea deputatului social-democrat Ioan Mirescu, ia cuvântul în parlament pentru a da explicaţii asupra situaţiei explozive de la Griviţa. Adresându-se deputatului Mirescu, Mirto adăuga: "nu se poate să nu ştiţi că în timpul lungilor şedinţe petrecute în atelierele căilor ferate… nu s-au discutat numai problema şi revendicările muncitoreşti, ci s-a discutat utilitatea sau inutilitatea parlamentului şi modul de aşezare al impozitelor. Atelierele căilor ferate nu sunt săli de întrunire pentru propaganda tuturor ideilor. Înainte de toate, muncitorii trebuie să respecte acel locaş, care are anumită destinaţie. Dar dv. nu ştiaţi că s-au discutat şi cauzele crizei economice de la noi din ţară, dacă aceste cauze ale crizei nu sunt în strânsă legătură cu cauzele crizei economice mondiale, dacă aceste cauze ale crizei economice mondiale nu sunt în legătură cu aşezarea socială actuală? Aceste erau revendicări muncitoreşti?"18
În ziua de 8 februarie, cabinetul lansează "Manifestul guvernului către ţară" în care arată pericolul anarhiei comuniste şi îndeamnă la calm: "Români, o primejdie mare pândeşte ţara noastră. Se încearcă destrămarea ei prin anarhie şi violenţă. Organizaţii ascunse comuniste lucrează la răsturnarea prin violenţă a ordinei de stat. În executarea acelui plan unele turburări au început în câteva regiuni. În acelaş timp alte elemente, fără să-şi dea seama, dau ajutor indirect acţiunei de destrămare, dedându-se la violenţe cari creiază o atmosferă prielnică răsturnării ordinei de stat"19. Manifestul este semnat de prim-ministrul Alexandru Vaida-Voevod, ministrul de interne G.G. Mironescu, ministrul justiţiei Mihai Popovici şi ministrul apărării, generalul Samsonovici.
Pentru a sublinia gravitatea crizei cu care se confrunta guvernul, presa centrală citează publicaţiile franceze care relatau despre situaţia din România. Astfel, "La Republique" îşi exprima teama ca starea de asediu să nu mascheze tendinţa spre dictatură20. Ziarul "Le Temps", în articolul "În Balcani", nota: "incidentele care au obligat guvernul român să decreteze starea de asediu în Bucureşti şi în alte centre; agitaţiunea care a silit guvernul jugoslav să ia măsuri severe contra şefilor partidelor opoziţioniste, în sfârşit neliniştea care există în stare latentă în alte ţări balcanice constituie un ansamblu care reclamă multă vigilenţă. … În realitate în timpul celor 14 ani care au urmat după război, comunismul n-a reuşit un singur moment să dea în România o forţă politică. Toate alegerile generale au confirmat propriu-zis că nu există în ţară comunism"21. "Le Journal" opina că "şantajul sovietic în România" era un rezultat al orgoliului rănit al URSS pentru pierderea Basarabiei în 191822. În intervalul 8-14 februarie se constată încercări de atentate în Gara de Nord şi în alte locuri publice din ţară, puse la cale de autori rămaşi necunoscuţi. Măsurile luate de autorităţi dejoacă aceste planuri, după ce Siguranţa descoperise încă din 29 ianuarie spioni comunişti la Poşta Centrală din Bucureşti.

6. INTERVENŢIA

Ziua de 14 februarie reprezintă începutul violenţelor îndelung amânate de ambele părţi. Guvernul dizolvă şi scoate în afara legii douăsprezece organizaţii de factură comunistă, prin această măsură dură executivul sperând să descurajeze dezordinile şi încercările de provocare la grevă ale comuniştilor. Pe de altă parte, Siguranţa operează zeci de arestări în rândul incitatorilor la anarhie. La Cluj, comuniştii sparg vitrinele magazinului "Barzaon", iar la fabrica "Dermata" un comisar şi câţiva gardieni sunt răniţi de gloanţele trase de comunişti. Evenimentele provocatoare de la Cluj s-au suprapus grevei lucrătorilor din Regionala CFR declanşată pe 13 februarie.
În Bucureşti, în dimineaţa zilei de 15 februarie, 2.000 de ceferişti ocupă Atelierele "Griviţa" şi declară grevă, după concedierea şi arestarea de către Siguranţă a unsprezece muncitori comunişti în ziua precedentă. Revendicările lor erau eliberarea imediată a celor arestaţi, recunoaşterea Comitetului de Fabrică, redeschiderea sindicatului dizolvat prin starea de asediu şi ridicarea celei din urmă. Ministrul Mirto le răspundea greviştilor că nu-i poate elibera pe arestaţi, acest fapt intrând în competenţa ministrului de interne, dar le promitea ca va interveni pentru ei.
Răspunsul lui Mirto generează dezordini. Patru mii de muncitori griviţeni se baricadează, împreună cu femei şi copii, în incinta Atelierelor. Descriind starea de euforie revoluţionară care îi cuprinsese pe grevişti, ziarul "Scânteia" nota: "toate îndemnurile şi apelurile la linişte ale direcţiei, toate încercările şefilor social-democraţi de a opri dezlănţuirea luptei se sfărâmă de îndârjirea muncitorilor. În faţa neînduplecării greviştilor, direcţia cere intervenţia imediată a armatei şi poliţiei… Muncitorii se baricadează în ateliere. Poarta şi gardul de fier al atelierelor fură electrizate de muncitori. Două cisterne de apă fură pregătite pentru a stropi pe asaltatori"23.
Dispozitivul militar de jandarmi şi gardieni înconjoară atelierele. La sunetul sirenelor, o mulţime înarmată cu bâte, ciomege şi diverse alte obiecte, chiar şi revolvere, formată din lucrătorii din schimbul următor şi din rudele celor baricadaţi24, se apropie de forţele de ordine. Acestea din urmă decid evacuarea străzii, dar din mulţime se trage cu arme în forţele de ordine; un gardian este ucis şi alţi douăzeci sunt răniţi. Armata, sosită în sprijinul poliţiei, debarasează strada. Mulţimea risipită devastează magazinele, geamurile vehiculelor sunt sparte; s-au tras focuri de armă în maşina prefectului poliţiei şi în cea a "Salvării", medicul acesteia şi răniţii din interior fiind loviţi.
În zorii zilei de 16 februarie la orele 6.15, armata îi somează pe grevişti să părăsească incinta Atelierelor, aceştia răspunzând cu focuri de armă. Armata replică prin rafale de mitralieră, după care ia cu asalt Atelierele. Această scurtă acţiune s-a soldat cu patru morţi şi treisprezece răniţi din rândul muncitorilor şi cu câţiva soldaţi răniţi. Sunt arestaţi peste 600 de muncitori - aici cifrele date de publicaţii diferă; în "Dimineaţa" cifra este de 670 de arestaţi iar în "Dreptatea" de 760 -, numai cei asupra cărora s-au găsit arme de foc. Comunicatul oficial din aceeaşi zi recunoştea un mort şi doisprezece răniţi de partea forţelor de ordine, trei morţi şi şaisprezece răniţi de partea greviştilor. În următoarele zile au loc arestări ale unor lideri comunişti la Iaşi, Sighet, Tg. Frumos, Câmpina, Brăila, Rădăuţi, Storojineţ, Bălţi, Cernăuţi.
În comunicatul remis presei, sindicaliştii social-democraţi din Uniunea Sindicatelor Ceferiştilor declarau: "Uniunea a atras în acelaş timp atenţia muncitorimei că trebue să se organizeze în sindicate spre a putea începe o luptă sistematică şi hotărâtă pentru cucerirea revendicărilor atât de necesare… A doua zi, când delegaţii noştri s-au prezentat cu rezultatul în faţa lucrătorilor, aceştia s-au arătat neîncrezători, iar cei care aveau tot interesul să compromită Uniunea, au determinat pe muncitori să strige că nu au încredere în cele spuse de delegaţi, şi au cerut să se declare grevă. Greva aceasta s-a dovedit că a fost inutilă deoarece aproape toate cererile noastre au fost satisfăcute… În ciuda raţiunei limpezi, o nouă grevă a izbucnit de data aceasta cu pronunţat caracter politic… Muncitorimea a avut ocazia să constate cine îi apără interesele. A văzut prăpastia în care a fost împinsă de către agenţii provocatori comunişti, şi cel puţin din aceste triste întâmplări să tragă învăţămintele necesare"25. În schimb, după ce-i atacă pe reprezentanţii Uniunii Sindicatelor Ceferiştilor în comunicatul său, Federaţia Asociaţiilor şi Sindicatelor Profesionale CFR, rivala celei dintâi, anunţa: "De această situaţiune au profitat elementele turbulente care au căutat să canalizeze nemulţumirile muncitorilor cu alte scopuri decât acela al satisfacerii revendicărilor profesionale"26. În mesajul său către grevişti dat publicităţii în ziua de 23 februarie, regele Carol al II-lea scria: "am sentimentul că massa muncitorească a acestei ţări în sentimentul ei familiar, nu se va lăsa orbită de agenţii unei propagande străine, care seamănă fermenţi de ură ca să nu dea drept recoltă decât mizerie şi sânge. Ajunge pentru aceasta să punem pe instigatori în imposibilitate de a face rău"27.

7. CONCLUZII

"Baia de sânge" de la Griviţa, aşa cum a fost ea considerată de istoriografia comunistă, trecându-se sub tăcere numărul victimelor, a fost mistificare de al cărui ridicol începuse să se autosesizeze chiar şi discursul oficial. O notă dintr-o culegere de texte apărută în 1982 este edificatoare în acest sens: "aprecierile cuprinse în acest articol (n.m. "Scânteia", 15-28 februarie 1933) trebuie privite cu rezerve, întrucât, ca şi în cazul victimelor răscoalei din 1907, se acreditează cifre mult exagerate, care n-au putut fi confirmate documentar. Ministrul de interne Gheorghe Gh. Mironescu declara în Parlament că în urma "incidentelor" de la Griviţa s-au înregistrat trei morţi, şaisprezece răniţi grav şi mai mulţi răniţi uşor"28.
Rezumând tot ceea ce am numit până acum dosarul "Griviţa '33", acest demers s-a dorit o încercare de rescriere şi clarificare a unui eveniment care a marcat cel puţin primele două decenii ale istoriografiei româneşti postbelice. Neputinţa de a trata trecutul României muncitoreşti şi sindicale, eliberându-ne de încărcătura ideologică moştenită din trecutul apropiat, pare un handicap destul de serios în calea unei abordări dezinvolte a sindicalismului autohton. Efectele acestei prejudecăţi nu întârzie să apară: perpetuarea unei memorii colective moştenite de la ceauşismul istoric pe de o parte, lipsa de interes pentru istoria socială şi concentrarea pe cea naţională, pe de alta.
Examinând dosarul "Griviţa '33" am propus o dublă disociere: cea economică, generatoarea autentică a protestelor muncitoreşti, şi cea ideologică, dintre sindicatele griviţene, cele social-democrate şi cele comuniste, în care rebeliunea armată a unei părţi a greviştilor griviţeni a confiscat întreaga memorie postfactum a acestui dosar. Prima disociere mi-a permis să privesc această anchetă istorică nu ca pe o analiză a unui singur eveniment, ci ca pe o investigare a două evenimente distincte. În acest din urmă sens, am încercat să elimin confuzia care atribuie numele de "grevă" evenimentului finalizat prin aşa-numita "represiune" a armatei, şi să-l consider drept un "act terorist", în acelaşi timp conferind calificativul de "grevă" numai acţiunii revendicative în sine, desfăşurate între 30 ianuarie şi 2 februarie 1933.

1 Mitul ceferistului, avangardist al luptei clasei muncitoare pentru cucerirea puterii politice şi instaurarea dictaturii proletariatului, este analizat în contextul mai larg al mitului ilegalistului comunist de Sorin Şerban în studiul "Ilegaliştii" din volumul coordonat de Lucian Boia, Miturile comunismului românesc (Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p. 133-147). În analiza lui Şerban, scrisă cu un umor negru abia reţinut, referirile la dosarul "Griviţa '33" sunt sporadice şi repre-zen-tate prin concentrarea asupra personajului Vasile Roaită, acestuia din urmă rezer-vându-i-se un loc aparte în istoriografia rolleriană a "Griviţei". Însă autorul nu se poate abţine de la utilizarea unui clişeu empatic şi-l caracterizează pe Roaită ca pe o "victimă a grevei din 1933" (p. 147). Denunţat ca agent al Siguranţei - aceasta ar fi fost, chipurile, moti-vaţia reală a gestului lui Roaită de a suna sirena de la Griviţa; nu de a chema la o solidaritate mun-citorească universală şi apoteotică, ci dimpotrivă, acela de a comunica organelor de repre-siune momentul propice al intervenţiei -, Roaită este neantizat în ultima decadă a "epocii de aur".
2 Folosesc pluralul în acest caz întrucât există cel puţin două interpretări şi atitudini generale diferite faţă de evenimente: istoriografia dejistă a anilor '50 şi până la jumătatea anilor '60, influenţată covârşitor de istoriografia rolleriană, a fost aceea care a creat reperul "Griviţa '33" în istoriografia mişcării muncitoreşti din România, atât în privinţa numărului de victime, cât şi a aşa-numiţilor "martiri" ai greviştilor. Odată cu ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu, "Griviţei" i s-a pus o oarecare "surdină", în parte din cauza prezenţei cultului personalităţii lui Ceauşescu, dar şi a unei revizuiri trunchiate a contextului în care s-au produs evenimentele. Astfel, s-a consi-derat că amploarea "repre-siunii" a fost cu mult mai mică, aşa cum se va vedea mai jos, iar pre-zenţa unor figuri ca Dumitru Popa sau aceea a mai cunoscutului Vasile Roaită pur şi simplu a fost dată uitării.
3 Una dintre cele mai percutante analize a legitimităţii regimului comunist românesc este dată de Vladimir Tismăneanu în volumul Fantoma lui Gheorghiu-Dej (Bucureşti, Editura Univers, 1995).
4 După prăbuşirea dictaturii ceauşiste, reinterpretarea izvoarelor ce ne vorbesc despre "Griviţa '33" se impune tocmai pentru a înlătura contaminarea istoriei de către politică. Ocazional, în dis-cur-sul nostalgic naţional-comunist de astăzi, dar mai ales în zorii noii democraţii româneşti post-decembriste, partidele istorice, naţional-liberal şi naţional-ţărănesc, au fost acuzate ca fiind partide "criminale" invocându-se aşa-numitele "masacre" din timpul răscoalei din 1907 şi pe cele ale muncitorilor ceferişti din 1933.
5 Mă refer aici la una dintre cele mai prestigioase semnături din mediul cultural şi academic românesc, şi anume la aceea a lui Stelian Tănase, care a publicat într-un număr al revistei "22", din toamna anului 2001, un amplu articol dedicat grevelor de la Atelierele CFR "Griviţa". Rezerva mea în privinţa acestui articol s-ar formula în tonul şi aprecierile foarte pozitive ale autorului faţă de grevişti şi unul negativ la adresa acţiunilor guvernului de atunci, în lejeritatea cu care sunt expediate informaţiile oferite de presa de atunci, neluarea în considerare a altor surse privind evenimentul şi o oarecare neglijenţă a redactării textului.
6 "Dimineaţa", 29 ian. 1933. Ziarul dezvăluia că în acea dimineaţă, la Poşta Centrală din Bucureşti, fuseseră arestaţi 21 de simpatizanţi comunişti.
7 "Dimineaţa", 30 ian. 1933.
8 "Dimineaţa", 31 ian. 1933.
9 "Dreptatea", 2 febr. 1933.
10 "Dimineaţa", 2 febr. 1933.
11 "Dreptatea", 2 febr. 1933.
12 "Dimineaţa", 4 febr. 1933.
13 "Dreptatea", 4 febr. 1933.
14 Citatele din "Scânteia" sunt reproduse din volumul coordonat de Doina Smârcea, Culegere de documente şi materiale privind istoria României, 1929-1933 (Editura Universităţii Bucureşti, 1980), p. 352.
15 "Adevărul", "Dimineaţa", "Dreptatea", "Universul", 4 febr. 1933.
16 "Dimineaţa", 5 febr. 1933.
17 Ibidem.
18 "Dreptatea", 8 febr. 1933. Deputatul Ioan Mirescu nu a fost singurul care, alături de opoziţie, deplângea modul în care guvernul gestiona criza de la Atelierele CFR. Se spune şi despre Corneliu Zelea-Codreanu că ar fi declarat în plenul Adunării Deputaţilor, după intervenţia arma-tei din dimineaţa zilei de 16 februarie, că "muncitorii au cerut pâine şi guvernul le-a dat gloanţe".
19 "Dimineaţa", 8 febr. 1933.
20 Ibidem.
21 Ibidem.
22 "Dimineaţa", 9 febr. 1933.
23 Doina Smârcea, loc. cit.
24 "Dreptatea", 18 febr. 1933.
25 "Dimineaţa", 19 febr. 1933.
26 "Dimineaţa", 20 febr. 1933.
27 "Dimineaţa", 23 febr. 1933.
28 Ioan Scurtu (coord.), Istoria României între anii 1918-1944. Culegere de documente (Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1982), p. 152. Numele celor morţi la Griviţa au fost Dumitru Popa, Vasile Roaită, Dumitru Maier, Ion Dumitrescu (vezi Dinu C. Giurescu, Illustrated History of Romania, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1981, p. 520).