Xenopoliana, X, 2002

Depăşirea unui trecut conflictual dominat de războaie pustiitoare, rapturi teritoriale şi umilinţe istorice este o provocare pentru multe state europene în conjunctura noii solidarităţi continentale din perioada post-război rece. Această redimensionare a trecutului necesită un efort al autorităţilor politice şi al opiniei publice deopotrivă, în condiţiile în care amintirea unor drame comunitare şi a unor suferinţe individuale a permanentizat ostilitatea dintre anumite naţiuni.
Folosirea memoriei ca instrument al relaţiilor internaţionale poate servi unui climat de securitate prin detensionarea raporturilor dintre state, gestionarea conflictelor şi transformarea foştilor opozanţi în parteneri pe termen lung. Arta metamorfozării relaţiilor conflictuale în parteneriat zonal este condiţionată de abandonarea viziunii maniheiste a raporturilor bilaterale, în care un stat preferă statutul de victimă permanentă rectualizând ciclic imaginea de agresor a vecinului.
Frecventa utilizare a memoriei ca armă de consolidare a ostilităţii, cu formula justificativă: "nu vom uita ce li s-a întâmplat strămoşilor noştri", este abandonată în deceniile trecute şi nu cadrează cu o epocă în care cooperarea regională este cheia stabilităţii continentale. Reconfigurarea unui trecut ce poate fi permanent interpretat, slujeşte viitorului, în funcţie de finalitatea şi obiectivele urmărite de actorii internaţionali care vizează, cu insistenţă, apropierea părţilor peste drame istorice seculare.
Existenţa unor exemple fericite de uitare-iertare-redimensionare a trecutului în viaţa unor naţiuni (cazul franco-german) ne stimulează în analiza, pe aceleaşi coordonate, a relaţiilor României cu vecini problematici. Tratatul de bază româno-ucrainean, semnat în mai 1997, a oferit prilejul unei dispute pasionale în mass-media. S-au confruntat cei care au uzat de memorie ca instrument al menţinerii tensiunilor dintre state şi cei care, invocând pragmatismul şi interesele României, au optat pentru cicatrizarea rănilor trecutului. Opiniile referitoare la textul acestui tratat, reflectate în presă, au fost puternic influenţate de mediul politic intern şi extern, în care o alianţă CDR-USD proaspăt venită la putere încearcă persuadarea Pactului Nord-Atlantic pentru o decizie favorabilă integrării României, la summit-ul de la Madrid.
Textul tratatului, supus dezbaterii publice, indica tensiunile existente între cele două ţări şi contrar unui model experimentat cu succes (cel franco-german), evita prezentarea unei istorii complementare a celor două state în care interese comune şi alianţe vremelnice să prevaleze asupra situaţiilor conflictuale. Menit a contribui la "întărirea înţelegerii şi încrederii reciproce între cele două popoare", tratatul intenţiona "lichidarea moştenirii dureroase a trecutului", fără a prezenta şi momente pacifice ale unei istorii comune1. Aşadar, din start era acceptat un handicap major, trecutul ca povară evidentă, şi relevată lipsa unor etape ale destinderii, apropierii şi colaborării în cadrul unei bune vecinătăţi. Sub semnul acestui trecut sumbru a stat întreaga polemică de presă, disponibilitatea opiniei publice româneşti spre uitare şi iertare fiind aproape inexistentă.
Comentariile care vizau gradul de utilitate al tratatului se divid în două orientări diferite: pe de o parte, politicienii puterii CDR-USD având nevoie de o rapidă confirmare a înţelepciunii şi abilităţii lor politice, pe de altă parte, opoziţia, editorialiştii sentimentali şi victimile războiului contra URSS.
Preşedintele Emil Constantinescu a fost primul care a deschis o retorică a puterii marcată de pragmatism, eludând amintirea unor episoade dureroase ale trecutului. "Istoria însăşi nu ne dă dreptul să deturnăm acest spirit (n.a. al Actului final de la Helsinki) în favoarea unor nostalgii, oricât de corect motivate; istoria însăşi ne interzice să facem din interesul naţional o noţiune arheologică"2. Liderii PNŢ, Ion Diaconescu, Radu Vasile şi Victor Ciorbea (premier), au motivat avantajele oferite de tratat prin prisma acumulărilor de securitate pentru România, dar evitând să arboreze problemele sensibile lăsate moştenire de o zbuciumată istorie est-europeană.
În contextul apropierii Summitului de la Madrid, guvernul român a fost acuzat de eterna VOX POPULI că abandonează patriotismul naţional pentru beneficii imediate. Acest refren, deranjant pentru putere, a revenit aproape zilnic, timp de două luni, în paginile ziarelor, iar ministrul de externe, Adrian Severin, s-a considerat obligat să explice: "Nici una dintre părţi nu a făcut sacrificii istorice… nu se poate spune că o parte a câştigat şi alta a pierdut"3. Asaltul argumentaţiei sentimentaliste împotriva tratatului a fost stopat cu o analiză rece, calculată, prin care se indica misiunea construirii Marii Europe în această regiune, misiune dublată de o confirmare a creşterii securităţii prin întărirea inviolabilităţii frontierelor.
Răspunzând aşteptărilor, elita politică şi editorialişti care au apărat forma finală a textului tratatului, au apelat totuşi la trucurile post-decembriste, lăsând să se înţeleagă posibilitatea unirii cu ţara a Bucovinei şi Basarabiei (în ciuda semnăturilor depuse pe acest tratat) în cazul în care situaţia internaţională ar favoriza România. În acest context, seriozitatea negociatorilor români pare lovită de nulitate atât timp cât discursul oficial avea două măsuri, una pentru partea ucraineană - ce recunoaşte fixarea definitivă a frontierei - şi una pentru opinia publică românească - care nu admitea abandonarea fraţilor de sânge. Poziţia generală adoptată de autorităţile române se regăseşte într-o conduită frecvent uzitată în plan internaţional. Oficialii români s-au abţinut de la utilizarea memoriei ca armă a permanentizării ostilităţii între vecini dar în acelaşi timp au refuzat discutarea trecutului în toată complexitatea lui. Prima jumătate a secolului al XX-lea a fost pusă pur şi simplu între paranteze, liderii puterii preferând să-şi inhibe orice comentarii asupra trecutului şi să discute doar avantajele aduse de tratat pentru viitor. Micile succese obţinute: apărarea identităţii minorităţii române din Ucraina, inviolabilitatea frontierelor, navigaţia pe braţul Chilia şi demilitarizarea insulei Şerpilor au fost supradimensionate şi prezentate metonimic, drept soluţii la toate problemele istorice româno-ucrainene.
Criticile la adresa tratatului au fost lansate de pe poziţii diverse, de la opoziţia parlamentară până la comunitatea românilor din Bucovina de Nord. Fondul acestor opinii s-a referit la inacceptabilitatea cedării deliberate a unor teritorii istorice româneşti (Basarabia de Sud şi Bucovina de Nord), gestul guvernului CDR-USD fiind plasat "imaginar" într-o continuitate dureroasă a invaziei sovietice din 1940. Recunoaşterea frontierei fixate în iunie 1940 a echivalat, la nivelul mentalităţii unor grupuri, cu o complicitate între un guvern democrat de la finalul secolului al XX-lea şi dictatorul Iosif Visarionovici Stalin, primul consfinţind, inconştient şi laş, o modificare teritorială decisă printr-un capriciu al forţei.
Corneliu Vadim Tudor considera drept vinovaţi, pentru "cel mai grav act de trădare naţională din istoria modernă a României", pe ministrul de externe Adrian Severin şi pe preşedintele Emil Constantinescu care "se poartă faţă de Basarabia şi Bucovina precum Lenin şi discipolul său Stalin"4. Dacă pentru PRM, Tratatul româno-ucrainean era "Diktatul de la Kiev", Valeriu Tabără, liderul PUNR, solicita un referendum naţional şi afirma despre aceia care vor semna acest document că devin "trădători de ţară"5. Vehicularea ideii trădării de patrie şi indicarea "trădătorilor" spre oprobiul public au fost utilizate la maximum de partidele ultranaţionaliste PRM şi PUNR, personalităţile române responsabile de încheierea tratatului preluând automat din aura negativă a dictatorilor sovietici care luaseră hotărâri cu efecte, aparent similare, pentru România.
"Tragedia naţională" a anului 1997 era echivalată cu cea din 1940, amintirea atrocităţilor săvârşite de sovietici fiind reactualizată şi hiperbolizată. Mircea Druc, preşedintele Partidului Reîntregirii, aducea drept argument împotriva tratatului "soarta şi drepturile refugiaţilor, strămoşilor, exilaţilor, repatriaţilor, veteranilor şi deţinuţilor politici din Basarabia, Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, Maramureşul istoric, Transnistria…"6. Asociaţia Mondială "Pro Basarabia şi Bucovina" în numele a 100.000 de membri declara că va da în judecată guvernul şi preşedinţia pentru "montarea unei crime premeditate contra Neamului Românesc. O crimă cum n-a mai cunoscut istoria noastră bimilenară. Un dezastru naţional faţă de care nu putem rămâne indiferenţi"7.
Falsa echivalare cu tragedia reală a anului 1940 indica o întoarcere a refulatului dar şi un artificiu discursiv menit să suplinească o neputinţă istorică. Ceea ce nu am putut salva în 1940 trebuia să recuperăm în 1997. Suferinţa trăită în urmă cu 60 de ani obliga parcă la o acţiune naţională de proporţii, justificată patriotic şi creştin, pentru sprijinirea românilor bucovineni şi basarabeni. Uniunea Românilor Bucovineni, atenţionând că preţul admiterii în NATO să nu fie trădarea conaţionalilor, amintea într-un comunicat: "În faţa propriei istorii şi a lui Dumnezeu, cei ce abandonează speranţele de a se reuni cândva cu ţara ale fraţilor lor oropsiţi de nedreptate şi cumplite suferinţe, îndurate creştineşte în teritoriile cotropite de fosta Uniune Sovietică, doar pentru a le merge lor mai bine, nu pot fi consideraţi decât mancurţi sau chiar trădători de neam şi ţară şi trataţi ca atare"8.
În istoria românilor, anul 1940 este trauma generică, dezastrul prin excelenţă. Prin prisma celor îndurate de românii integraţi imperiului sovietic în anii '40, suferinţa a fost extinsă şi asupra urmaşilor acestora, bucovinenii şi basarabenii primind statut de martiri naţionali. Virtuţile lor erau consfinţite de simpla rezistenţă la politica de deznaţionalizare şi se impuneau ca un antagonism evident faţă de laşitatea şi trădarea guvernanţilor CDR-USD. Presa lunilor mai şi iunie 1997, deşi mobilizată politic pentru a contribui la admiterea în NATO, reflecta o empatizare deosebită cu românii "abandonaţi". Bucovina de Nord suferea o metamorfoză evidentă, o periferie geografică românească devenind centru al virtuţilor naţionale. Reacţia pentru apărarea acestei regiuni trimitea la nostalgie a patriei pierdute, Bucovina identificându-se cu un nucleu medieval de statalitate românească, un sâmbure tare al naţiunii, încărcat de glorie politică şi simboluri ale spiritualităţii româneşti. În aceste condiţii, Vatra Românească nu se sfia să-i numească pe susţinătorii tratatului "trădători de neam şi ocol părintesc" iar Bucovina să fie văzută ca unul din puţinele spaţii de puritate ale civilizaţiei noastre9.
În contextul anului 1997, putem afirma că reacţia unei părţi a opiniei publice româneşti, de blamare a respectivului document bilateral, se explică prin rememorarea suferinţelor din anii '40 şi prin repulsia faţă de noi "petece de hârtie" care să deturneze soarta neamului românesc. Astfel, raportarea la Pactul Ribbentrop-Molotov devenea absolut necesară şi existau numeroase voci care cereau ca partea ucraineană să dezavueze infama alianţă sovieto-nazistă. Refuzul Ucrainei a permis identificarea acestui stat cu orgolioasa şi intransigenta Uniune Sovietică iar o senzaţie aproape generală a fost aceea că Bucureştiul nu negocia cu un vecin nou ci cu un adversar tradiţional. Perpetuarea metonimică a imaginii URSS în silueta statului ucrainean era justificată de moştenirea patrimonială a unor teritorii smulse prin forţă şi de refuzul guvernului de la Kiev de a face concesii teritoriale sau chiar de a accepta un gest de bunăvoinţă, cu conotaţii morale reparatorii, cum ar fi fost condamnarea Pactului Ribbentrop Molotov.
Această perspectivă asupra Ucrainei indica şi o precauţie românească faţă de noile state apărute la final de secol XX care nu-şi definiseră încă o atitudine clară în relaţiile internaţionale. Senzaţia imediată era totuşi una de promovare a aceloraşi temeri ideologice, indiferent de numele statului cu care împărţeam graniţa răsăriteană. Persistă aşadar ideea unei continuări simbolice a războiului rece, o continuitate care conservă tensiunile din regiune şi care împiedică revenirea la normalitate. Graniţe trasate arbitrar, state mici menţinute în umilinţă şi disconfort faţă de vecinii mai mari, tirania Marelui Frate de la Est, pusee de naţionalism slav şi tipul de regim politic din Ucraina dau impresia că războiul rece este în plină desfăşurare într-un est european în care timpul folosea o altă măsură.
Dacă pactul Ribbentrop-Molotov întărea ideea unui complot internaţional faţă de România (marile puteri având atunci capacitatea de a hotărî destinul statelor mici) anul 1997 ameninţa, în opinia unora dintre români, să reconfirme această practică. Alianţa Nord-Atlantică sprijinind Ucraina ca mod de îndepărtare a Rusiei faţă de Europa Centrală, dădea impresia că influenţează România în chestiunea tratatului, inviolabilitatea graniţelor statului slav fiind mai importantă decât soarta a sute de mii de români. Din nou România era plasată în postura de victimă a unor combinaţii internaţionale, cedarea Bucovinei de Nord şi a Basarabiei de Sud urmând a se face ca preţ cerut pentru promisiunile de integrare în NATO. Invocarea responsabilităţii marilor puteri faţă de un stat mic precum România, se îmbina perfect cu lamentaţia clasică ce impunea ca dreptatea să fie în mod automat de partea celui mai mic şi mai slab, o soluţie alternativă echivalând cu un complot malefic.
Din fondul declaraţiilor care însoţeau critica tratatului se desprindea ideea alterităţii evidente faţă de Ucraina. Nu doar opozanţii dar nici măcar oficialii români nu vorbeau de o istorie complementară sau o apropiere civilizaţională. Acest lucru nu se dorea cu adevărat. Ucraina este doar o civilizaţie slavă, realmente diferită de cea românească iar dorinţa de apropiere nu transpare nici din acele politicoase declaraţii ale diplomaţilor. Dacă trecutul ne despărţea prin răni deschise nici prezentul nu indica un destin comun. În mod frecvent, alteritatea unui prezent post război rece făcea referire la un mediu politic semitotalitar în Ucraina, cu o manifestare externă pe măsură şi o construcţie a identităţii naţionale bazată pe naţionalism şi intransigenţă. Din contră, România era ţara unde triumful democraţiei fusese demonstrat prin alegerile din noiembrie 1996.
În apărarea discursului antitratat au fost aduse şi punctele forte care ţineau de exploatarea memoriei naţionale. Bucovina şi Basarabia nu erau doar teritorii aflate în litigiu printr-un rapt teritorial condamnabil ci şi spaţii pulsând de istorie românească, acoperite de locuri ale memoriei. Într-un comunicat lansat de Asociaţia Ortodoxă Română din nord-vestul Germaniei, Comunitatea Română din Spania şi Comunitatea Românilor din Franţa se amintea: "Pe aceste locuri s-a format şi dezvoltat poporul român. Aici s-a scris istoria noastră bimilenară. Cetăţile Hotin şi Cetatea Albă, martore ale acestei istorii, se află şi azi pe teritoriul Ucrainei. Putem noi, românii, uita istoria multiseculară a Basarabiei şi Bucovinei de Nord în cadrul statului voievodal Moldova?"10 Aşadar tratativele nu puteau fi continuate în condiţiile disputării locurilor memoriei. Acestea conţineau o parte din istoria şi spiritualitatea noastră şi nu erau negociabile. Statul ucrainean se făcea vinovat de un sacrilegiu dureros în condiţiile profanării acestor locuri. Ideea era întărită şi de o delegaţie a minorităţii române din Ucraina, condusă de Vasile Tărâţeanu, care îl prevenea pe primul ministru român de inoportunitatea semnării acestui tratat. Totuşi, în caz de încheiere a actului bilateral, se solicita utilizarea liberă a simbolurilor naţionale, revenirea la denumirea tradiţională a satelor româneşti şi chiar transformarea Codrilor Cosminului în Parc Naţional, cu rol de monument istoric pentru minoritatea română din regiunea Cernăuţi11. Conservarea locurilor memoriei devenise o problemă vitală, corelată cu teama de pierdere a identităţii în faţa unui naţionalism ucrainean agresiv.
Un alt "atu" folosit de adversarii tratatului era cel al continuităţii, prezenţa românească sau pre-românească de 2000 de ani ridiculizând cei 50 de ani de apartenenţă teritorială la o republică ucraineană. Războiul duratei era completat, în date statistice, de un război al procentelor etnice, în 1775 românii constituind 77% din totalul populaţiei. Schimbarea procentajului ar fi fost realizată printr-un genocid etnic ce nu putea fi iertat slavilor de la est, indiferent de numele pe care îl purta statul lor sau de regimul politic în exerciţiu.
Vechea tradiţie voievodală românească impunea şi ea devalorizarea rivalilor, rutenii nefiind decât "fugarii de pe moşiile boiereşti polone din Galiţia iar huţanii s-au strecurat în decursul vremurilor din Pocuţia în Moldova"12. Superioritatea aristocratică a românilor nu îngăduia coabitarea cu urmaşii unor lucrători dependenţi, care îşi pierduseră acum chiar şi un minim bun simţ faţă de cei care în trecut fuseseră atât de ospitalieri. Argumentul de civilizaţie transpare puternic faţă de o cultură slavă, în general neînţeleasă de cei mai mulţi dintre români.
Opozanţii tratatului s-au simţit încurajaţi şi confirmaţi în poziţiile lor publice de marile agenţii internaţionale de presă. France Press lua în dezbatere cazul teritoriilor cedate de România Ucrainei Sovietice, în urmă cu o jumătate de secol, Reuter accentua ilegalitatea unei modificări oneroase a frontierelor în 1940, iar Associated Press comenta dorinţa guvernului român de a obţine accep-tul NATO prin orice compromis13. Prin implicarea agenţiilor de presă consacrate, "ruşinea" românească căpăta dimensiuni internaţionale iar simpla răfuială cu preşedintele Constantinescu şi guvernul CDR-USD era depăşită de misiunea înaltă a salvării onoarei internaţionale a României. Criticii tratatului şi-au extras energia din ideea unei campanii patriotice purtate împotriva unor conducători politici nedemni iar semnalele ce vorbeau despre tonul triumfalist al presei de la Kiev dădeau o motivaţie în plus pentru solidarizarea opozanţilor.
Ideea complotului internaţional, cu complicitatea unor guvernanţi români de moment a fost întărită de mesajul neaşteptat trimis de Bill Clinton preşedintelui Constantinescu. Deşi oficialităţile române negaseră permanent amestecul Occidentului în aceste negocieri Est-Est, textul telegramei americane avea să "reconfirme", pentru opozanţi tratatului, modelarea destinului României prin imixtiuni străine. Mesajul american, încheiat pe un ton optimist, lovea însă în prejudecăţile şi în aşteptările românilor "patrioţi": "Prin confirmarea inviolabilităţii frontierelor actuale între ţările dumneavoastră […] tratatul pune baza unei strânse cooperări politice… Tratatul reprezintă, de asemenea, o contribuţie importantă la construirea unei Europe nedivizate… Realizarea dumneavoastră reprezintă triumful speranţelor de viitor asupra problemei trecutului"14.
Articolele din presa anului 1997 au întărit, şi în cazul românesc, teoria conform căreia o mare parte din opinia publică obstrucţionează o politică externă curajoasă care tinde să se abată de la tiparele retorice tradiţionale. Discursul oficialităţilor de la Bucureşti axat pe idei în mare parte abstracte pentru românul de rând - securitate continentală, Marea Europă, integrare euro-atlantică - nu a reuşit să convingă totalitatea populaţiei. Riposta, de o rară virulenţă, a avut în prim plan pe bucovinenii şi basarabenii care cunoscuseră exodul, pe veteranii de război - cei care şi-au riscat viaţa pentru apărarea acelor teritorii - şi pe "star"-urile naţionalismului românesc, "îngrijorate" şi "consternate" de această nouă dezmembrare a patriei.
Reamintirea suferinţelor personale şi a dramelor comunităţilor locale din perioada 1940-1945 nu a mai lăsat loc uitării şi iertării. Timpul s-a concentrat în acel mai 1997, cerându-se la modul imperativ soluţii pentru probleme care datau de secole. Printr-un ciudat anacronism, guvernul Victor Ciorbea se afla în complicitate atât cu un Occident care , de sute de ani, agasa România cât şi cu un regim stalinist iniţiator de modificări frontaliere. Din această ultimă perspectivă, Ucraina dobândea o caracteristică metonimică, ea preluând sarcina reprezentării Uniunii Sovietice în momente în care românii simţeau nevoia de a se raporta la un mare vecin, intransigent şi agresiv. Forţa şi perseverenţa argumentaţiei anti-tratat nu demonstrau doar imposibilitatea depăşirii unor traume dobândite şi înăbuşite în timpul războiului rece, ci ofereau spectacolul unei perpetuări a acestei confruntări într-un suspendat timp est-european.
Disputa de opinii din presa anului 1997 dovedea din nou tirania amintirilor în relaţiile dintre vecinii cu un trecut conflictual. Noile obiective integrate interesului naţional, la final de secol XX, nu au fost capabile să aducă compromisul uitării peste suferinţele reevocate. Ideea de dreptate, cerută de partea care s-a simţit lezată, prima asupra ideii de iertare. Iertarea nu putea fi acordată în numele unei Europe unite, atât timp cât subiectul văzut drept vinovat nu-şi recunoştea greşeala şi nu admitea că dreptatea este de partea unui singur actor, cel care îşi asumase statutul de victimă.
Memoria colectivă a funcţionat standard, atât în evaluarea caracteristicilor vecinilor de la est, percepuţi permanent drept invadatori şi adepţi ai unor soluţii de forţă cât şi în cazul afinităţilor sentimentale cu locuri ale memoriei încărcate de glorie medievală. Cu greu mentalul colectiv ar fi fost capabil de o revizuire "raţională" imediată a unor poziţii clasice. Reacţia opiniei publice în lunile mai-iunie 1997 a demonstrat, în ultimă instanţă, incapacitatea guvernanţilor de a-şi pregăti şi construi succesul prin tehnici de persuasiune care să grăbească depăşirea unor relaţii ostile între naţiuni vecine. Situaţia creată ar trebui să ofere guvernanţilor sugestii referitoare la noi strategii care să împace pe români cu propriul trecut şi care să ofere o viziune modernă asupra mult clamatului viitor comun european. S-ar impune o campanie deliberată de reconfigurare a relaţiilor dintre vecini, în care dimensiunea conflictuală să fie minimalizată de o preeminenţă a colaborării istorice transfrontaliere. Atât timp cât războaiele şi campaniile militare sunt reperele primordiale pentru raporturile cu Ungaria sau Rusia, posibilitatea acceptării generale a unui viitor comun în Estul Europei este umbrită de o eficace tiranie a amintirilor.

1 Tratatul de bază româno-ucrainean, Preambul.
2 Bogdan Chireac, "Constantinescu şi Kucima au semnat Tratatul de bază abandonând trecutul în favoarea speranţelor", "Adevărul", 3 iunie 1997.
3 Mugurel Rădulescu, "Tratatul româno-ucrainean: suspans până la încheierea negocierilor", "Adevărul", 5 mai 1997, p. 1.
4 A. Dumitraşcu, "Corneliu Vadim Tudor acuză renunţarea definitivă la teritoriile româneşti în favoarea Ucrainei", "Curierul Naţional", 3 mai 1997, p. 3.
5 "Procesul tratatului", "Ziua", 7 mai 1997, p. 3.
6 "România Mare", 9 mai 1997, p. 12.
7 "Comunicat al Asociaţiei Mondiale Pro Basarabia şi Bucovina", "Ziua", 8 mai 1997, p. 3.
8 "A doua înfăţişare a procesului", "Ziua", 12 mai 1997, p. 5; Întoarcerea refulatului este bine surprinsă la Paul Ricoeur, Conflictul interpretărilor, traducere de Horia Lazăr, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1999, p. 128-129.
9 "România Mare", 16 mai 1997, p. 1.
10 "În legătură cu tratatul dintre România şi Ucraina", "22", nr. 18, 6-12 mai 1997, p. 2.
11 "Minoritatea română din Ucraina nu priveşte pozitiv încheierea tratatului româno-ucrainean", "Adevărul", 5 mai 1997, p. 4.
12 "În legătură cu tratatul Româno-Ucrainean", "22", nr. 18, 6-12 mai 1997, p. 2.
13 "Compromisul româno-ucrainean văzut de marile agenţii de presă", "Adevărul", 5 mai 1997, p. 5.
14 "Bill Clinton felicită preşedinţii României şi Ucrainei pentru semnarea tratatului de bază", "Adevărul", 4 iunie 1997, p. 9.