Xenopoliana, X, 2002

Între producţiile istorice cele mai însemnate ale timpurilor noastre, se deosebesc aşa numitele Istorii ale civilizaţiunii. Ele iau în cercetare întreaga dezvoltare a unei părţi mai mari sau mai mici din omenire1 în decursul unui timp, şi caută să-şi dea seama de cauzele şi sensul progresului ei. Concepute din puncte de vedere deosebite, tratate cu o putere de spirit şi cu cunoştinţe mai mult sau mai puţin întinse, ele toate tind, în ultimul rezultat, a descoperi în mersul omenirii, sensul direcţiunii sale de până acuma, a înţelege bine prezentul, pentru că astfel să arate întrucâtva calea pe care trebuie să calce în viitor, şi să o ferească de abaterile la care a fost şi este încă expusă.
Dacă aruncăm o ochire repede asupra dezvoltării omenirii, lucrul cel întâi ce-l observăm este o diferenţă între perioadele ei succesive pe care o însemnăm ca progres. La o cercetare mai adâncă, recunoaştem că acest progres este neîntrerupt, deşi apare sub forme deosebite şi în diverse punte a omenirii, astfel că deodată vorbim de creştere şi decădere. Creşterea şi decăderea însă sunt proprii indivizilor, popoarelor. Aceste au într-adevăr o culme, un sfârşit; dar omenirea merge tot înainte fără ca să ştim unde se va opri. Acolo unde un individ termină calea sa, unu altul îi culege sarcina şi merge mai departe, şi când un popor dispare de pe scena lumii, unu altul păşeşte în locu-i, sau pentru a dezvolta mai departe ideile şi formele de viaţă care au fost patrimoniul celui dispărut, sau pentru a aduce la lumină forme cu totul noi din sufletul omenesc.
Al doilea fenomen ce ni se înfăţişează este că acest progres nu urmează de loc o cale paşnică şi liniştită. Parte impusă de necesitate, parte productul patimilor, răutăţii şi mai cu seamă al neştiinţei omeneşti, o sumă de rele bântuie omenirea. Ele par strâns legate de natura progresului însuşi, pentru că viaţa este o mişcare şi un schimb necontenit. Ştergerea unui popor de pe scena lumii şi înlocuirea lui prin altul, este ceva necesar, ascuns în destinul omenirii2.
Un nou element de viaţă trebuie introdus în vinele ei; un complex nou de forme trebuie să se mişte pe scoarţa pământului. Această modificare sau ştergere a unei lumi interioare este însă adesea însoţită de periclitarea indivizilor de care e purtată. Se sfarmă forma specifică de înţelegere a lumii cu creierii celor din care ea porneşte. Apoi o sumă de idei sau un complex de simţăminte se concentra uneori în un suflet privilegiat, de unde izvorând cu putere sub forme originale, sunt destinate a exercita odată o influenţă mare şi salutară. Dar în genere modelele sunt prea mari pentru timpul în care apar; tot ce au produs e înţeles rău, aplicat şi mai rău, şi adesea din principii bune se nasc consecinţe grozave. Pe scene mai restrânse, rătăciri şi lupte analoage se urmăresc, cu efecte tot atât de cumplite: opinii eronate după care popoarele se îndreaptă câtva timp spre nenorocirea lor; sisteme comerciale şi industriale producătoare de foamete în loc de bogăţii, sisteme filosofice, fără nici o bază reală, care dominând un moment sufletele, produc în sfera interioară suferinţe morale, în sfera acţiunii, luptele politice şi sociale de la cele de partidă până la revoluţiuni, şi printre toate aceste răutatea şi patimile individuale, totdeauna sigure de rezultate favorabile lor, întrucât sunt încurajate de neştiinţă - iată în puţine trăsături partea tristă şi umbroasă a mersului omenirii.
Prin mijlocul tuturor acestor anomalii, trece puterea fatală care ne împinge necontenit înainte, puterea progresului, a civilizaţiunii. Ea răstoarnă mai curând sau mai târziu tot ce-i este contrar, fie productele neştiinţei şi a răutăţii; fie însuşi monştrii ce se nasc din ea. În săpătura sa ascunsă se prăbuşesc unele după altele, formele care păreau deodată adevărate şi legitime, şi căderea lor dovedesc contrarul de ceea ce arătau… Răsturnarea însă a răului, a neadevărului stabilit, nu se face fără durere, căci şi el se împlântase adânc în inima omenirii, şi el se hultuise pe natura-i generoasă, şi smulgerea sa trebuie să lese o rană. Cu durerea, cu suferinţele noastre plătim, nu numai rătăcirea, ci şi întoarcerea la adevăr.
În o aşa stare de lucruri, îndată ce omenirea a recunoscut-o, silinţele ei vor tinde de la sine a îndepărta măcar acele rele care nu sunt productul necesităţii. Desigur acuma că totdeauna, marea majoritate a oamenilor lucrează cu convicţiunea că lucrează spre bine, căci de aceea avem o statistică a crimelor şi nu a virtuţilor, şi deci e de crezut că partea cea mai mare de nenorocire ce omenirea şi-a atras ea însăşi, a fost mai mult rezultatul neştiinţei sau al unei ştiinţe false, decât acel al răutăţii. Deci omul ar suferi mai puţin dacă ar putea distinge ceea ce e bine de ceea ce e rău3. Cum însă să recunoască individul în toată bunăvoinţa lui, adevărul de minciună, binele de rău, ceea ce e destinat să rămână, de formele efemere cu care e amestecat, în complexul de fapte şi de idei ce puterea ocultă care ne împinge înainte, aduce necontenit la lumină ca semn al prezenţei sale? Credinţe, teorii, principii, partizi de tot felul răsar din toate părţile; toate cer pentru sine adevărul, legitimitatea, toate denigrează ceea ce e contrar. Făcând parte din corpul viu al societăţii care se zbuciumă în căutarea căilor de progres şi fericire, ameţit de pericolele cu care o greşeală este însoţită, mişcat de patimi, dorinţe, simpatii şi antipatii care-i orbesc privirea şi îi falsifică judecata, este mai cu neputinţă individului de a distinge clar în fapte şi idei, partea în sine bună de cea în sine rea4. Neavând o normă superioară care să determine hotărârile sale, văzând cât de adesea ceea ce se arată ca bine, devine un izvor de nenorocire şi din contra ceea ce pare rău la întâia privire, are urmări fericite, şi deci cunoscând incapacitatea sa de a prevedea urmările unui fapt sau a unei idei, ca unele ce stau ascunse în viitor, văzând contradicţia între spiritele eminente ce se dedau la dezlegarea problemelor ce viaţa ne prezintă, individul simte slăbiciunea raţiunii sale, uşurătatea cu care se înşeală întrucât se reazemă numai pe puterea spiritului individual de a afla adevărul, şi atunci - sau cade în disperare şi progresul e ucis, sau aleargă la experienţa timpurilor trecute, pentru a le cere înţelepciunea ce conţin. În cazul dintâi se aflară civilizaţiunile antice, în al doilea cea modernă. Niciodată istoria nu avu importanţa ce o are în timpurile noastre; ba putem zice că istoria în sensul de astăzi nici n-a existat. Vom vedea în curând pentru ce.
În evul mediu domina biserica şi teologia, şi dominarea lor fu bună şi legitimă, cât timp spiritul avu nevoie de tutelă; dar mai multe evenimente, care nu avem a le enumera aici, aduseră deja către secolul al XIII-lea şi mai hotărât către al XIV-lea şi al XV-lea spiritele la o astfel de stare, că biserica ar fi trebuit să slăbească cu încetul influenţa ei, până în fine să o depună. Aceasta nu o făcu şi deveni prin urmare un element contrar progresului, pe care-l servise până atunci. După o luptă lungă şi dureroasă, ea fu sfărâmată, după cum trebuia să se întâmple, şi spiritul individual se libera din ce în ce de lanţurile ce împiedecau avântul său. Puterile sale se manifestară mai întâi în biserică, unde dădu naştere la o mulţime de secte, - apoi ieşi cu totul afară din ea şi se aruncă în filosofie. Această revoltă a spiritului individual în contra autorităţii, avu pe de o parte consecinţe foarte strălucite, pe de alta însă produse un mare rău: din încrederea exagerată în puterile spiritului propriu, se născură din toate părţile sisteme filosofice sau politice care iarăşi şi ele pretind fiecare la adevăr ca şi sectele diverse în sfera religiunei; numai ele sunt mai periculoase, căci nefiind simple opinii, pentru care oamenii au învăţat a nu se mai între-ucide, şi ocupându-se cu chestiuni de o importanţă nespusă pentru viaţă, sunt producătoare de inimiciţii între oameni, astfel că luptele religioase de altă dată sunt astăzi reprezentate prin luptele politice şi sociale5. Apoi orisonul neguros al religiunei pe care se putea odihni aspiraţiunea omului în aventurile sale către misteriile existenţei şi a destinului său, dispăru împrăştiat ca prin un farmec. În cerul întins şi strălucitor ce se deschise sub dânsul, agera privire a filosofiei se aruncă cu grăbire crezând că-l va pătrunde şi înţelege. Dar varietatea explicaţiunei ne lasă nemulţumiţi, şi cerinţele metafizice ale sufletului nostru rămân în starea de dorinţe nemărginite. Deci rezultatele rele a direcţiunei filosofice a secolelor din urmă, sunt în privirea interiorului, o îndoială, o nemulţumire care îndepărtează sufletul de la gândiri mai înalte, în privirea exteriorului, experienţe dureroase pentru idei necoapte. O reacţiune era deci necesară. Aceasta fu reacţiunea istorică a secolului nostru, al XIX. Ea are de împăcat pretenţiunile contrare, supunându-le controlului superior al istoriei. Bogăţia acestui ram de producţiune în timpurile mai noi părea că prevesteşte schimbarea ce era să se producă în caracterul său. Puterile unui spirit nou se produceau mai întâi în cătime, înainte de a se produce în calitate. Schimbarea se arată în ramurile diverse asupra cărora se făcură studii istorice. Nu numai faptele politice fură cercetate în dezvoltarea lor, ci toate ramurile activităţii, dreptul, limba, literatura, filosofia, ştiinţele, artele, religiunea, comerţul etc. Toate fură tăiate în lungul dezvoltării lor; şi mai fiecare idee nouă ce iese astăzi la lumină6 nu se mai reazemă în genere numai pe spiritul individului, ci legitimitatea ei este sprijinită prin o cercetare istorică care caută să demonstreze că acea idee este productul necesar al dezvoltării. Importanţa istoriei în zilele noastre provine dară din neîncrederea în spiritul individual.
Producţiunile istorice despre care am vorbit răspundeau numai în parte necesităţii timpului. Ele erau folositoare numai pentru unele întrebări speciale… Trebuia mai mult; trebuia cerut de la timpurile trecute învăţături pentru îndreptarea generală a vieţii întregi, în care toate se amestecă şi se leagă nedespărţit. Aceasta caută să o facă genul nou de scrieri de care ne ocupăm: Istoriile civilizaţiunii.
Ele caută să determine natura şi modul dezvoltării omenirii de până acuma, analiză elementele care au contribuit la acea dezvoltare şi modul cum au contribuit, determină prin urmare direct sau indirect care este direcţiunea, adică ideile şi faptele ce reprezintă progresul şi deci trebuie cultivate şi favorite, şi care sunt direcţiunile ce-i sunt contrare, adică ideile şi faptele de care trebuie să ne ferim sau pe care trebuie să le lăsăm în părăsire.
Istoria astfel tratată, capătă o valoare practică cum nu putea s-o aibă până acuma. Istoria cum a fost în genere tratată până acuma are o valoare eminentă pentru mulţămirea fantasiei şi a unor simţăminte scumpe sufletului omenesc; valoarea practică ce se putea deduce din ea, învăţătura pentru diriguirea tendinţelor noastre în privirea scopurilor mai mari ale vieţii, era mai nulă. Istoria prezenta un şir de fapte legate între sine mai bine sau mai rău, care ne desfăşoară în tablouri succesive şi în cadruri variate digurile desemnate în timpuri, de omenire, serie uneori măreaţă, asemeni unei epopee şi foarte aptă de a ne înălţa spiritul spre gândiri mai nobile, de a introduce în sufletul nostru conştiinţa micşurătăţii individului în curgerea timpului şi ţesătura împrejurărilor7. Şi aceasta numai în cazul cel mai favorabil, căci altminteri istoria nu era decât o enumerare seacă a unor evenimente de o importanţă secundară care însă prin aceea se petrecuse în lumea văzută, căzuse mai uşor sub privirea istoricului decât mişcările ascunse din lăuntrul sufletului. Dacă întrebăm însă, în ce consistă valoarea ei curat practică, atunci ni se răspunde că istoria prezintă o sumă de cazuri în care omenirea a făcut deja experienţă, şi ne scuteşte dar pe noi de a repeta şi de a încerca din nou pericolele legate de dânsa - un răspuns care la întâia privire pare foarte mulţumitor, a cărui realitate şi valoare dispare însă cu totul la o cercetare mai serioasă, şi care pentru aceea nici nu a fost pus în aplicare, din bunul simţ al oamenilor. Dacă oamenii s-ar conduce în faptele şi ideile lor după modelele timpurilor trecute, apoi în loc de a scăpa prin aceasta de durerile experienţei, ei ar mai adăogi altele noi la cele ce au de suferit. Analogiile între faptele sau ideile din două epoci (adesea cu totul apropiate) sunt înşelătoare. O faptă, o idee era posibilă, ba chiar necesară în un timp, pentru că se făcea în mijlocul unei sfere de acţiuni şi ieşea din mijlocul unei sfere de gândiri potrivite sie. Astăzi aceeaşi idee, aceiaşi faptă ar fi cu neputinţă. Ceea ce era bun la Romani nu poate fi bun astăzi, şi a ne conduce în viaţa noastră socială, morală, politică întocmai precum s-au condus Românii n-ar avea de rezultat alta decât monstruozităţi8. Aşadar valoarea istoriei pentru viaţa practică putea încă deveni negativă.

1 Cercetările sunt îndreptate mai cu seamă asupra Europei - cuprinzându-se sub această denumire şi statele Americane - căci în ea bate astăzi mai puternic pulsul vieţii omenirii.
2 Când ajunge la împlinire trebuie considerată ca legitimă; până atunci prepusul crimei poate atârna asupra poporului distructor.
3 În sensul consecinţelor practice.
4 Vezi nota precedentă.
5 Să se gândească cineva pe de o parte la sutele de secte numai ale creştinismului, de la cato-licism până la mormoni - căci să nu credem că religiunea a ajuns a fi cu totul ceva indiferent şi individual - pe de alta la sistemele filosofice, spiritualişti, materialişti, pozitivişti etc. la acele politice şi sociale precum monarhism, radicalism, socialism şi comunism ba chiar nihilism, la sistemele de educaţiune a poporului, la acele de pedepse, la raportul statului cu biserica, a moralei cu religiunea şi către altele, şi atunci încă va avea numai o slabă idee de haosul în care ne-au aruncat reacţiunea spiritului individual. Din toate părţile contrazicere. Unde e adevărul?
6 Se înţelege în ramurile în care spiritul individual s-au arătat nemulţumitor pentru descoperirea adevărului.
7 Istoriile de care ne ocupăm produc această impresie în mod mult mai puternic, după cum o vom vede.
8 Aceasta era eroarea fundamentală a şcolii "Bărnuţiu" care neţinând seamă de trecerea timpu-rilor şi de modificările ce ele aduc, vroia ca să ne întoarcem cu totul la viaţa Romană - eroare arătată şi urmărită în consecinţele ei de D-l Maiorescu în critica sa "Contra şcolii Bărnuţiu".