Xenopoliana, X, 2002
ISTORIA
CULTURII. SCHIȚĂ PENTRU ARHEOLOGIA UNUI CONCEPT
- Florin Cântec -
Atunci
când un nou domeniu de analiză, un orizont neașteptat de lectură sau o suită
de probleme nepuse survin în cadrul tematic al unei discipline umaniste este
semnul cel mai sigur că aceasta renaște. E semnul că funcția ei esențială -
capacitatea de a se îndoi metodic, de a-și pune în discuție temeiurile și postulatele
fundamentale - se reactivează pentru a marca o ieșire din inerția, consolatoare
și anesteziantă, de cele mai multe ori, a propriei tradiții. Această nesfârșită
serie de întrebări și probleme pe care și le adresează sieși - printr-un atare
demers țintind, în egală măsură, și lumea pe care o poate oglindi - constituie
marca determinantă a istoriei. "Istoria - spunea Alexandru Zub - se naște din
interogație, pune ea însăși sistematic întrebări și provoacă mereu la chestionarea
domeniului investigat, care e acela al vieții umane în ansamblu și, prin aceasta,
al propriei noastre vieți. Capacitatea de a interoga dă oarecum măsura istoricului,
fiindcă întrebările îi definesc tipul de anchetă, 'lectura' pe care o face asupra
realului"1. Observăm, analizând această perspectivă, că istoricul nu numai
că nu este un simplu instrument de transcriere adecvată a realității (prezente
sau trecute), ci prin însăși menirea sa morală și epistemologică este un interpret,
o instanță subiectivă care face efortul de a se obiectiva, dar care obligat
fiind să "recitească" trecutul îl reconfigurează, "inventându-l" perpetuu
- fără ca prin aceasta valoarea de adevăr a acestuia să scadă ci, dimpotrivă,
gradul său de veracitate fiind îmbogățit de schimbarea unghiurilor de analiză.
Firește că discuția asupra obiectului și a metodelor istoriei este una aporetică,
fiecare generație de "interpreți ai trecutului" adoptând viziuni și instrumente
diferite, în funcție de configurația intelectuală a "spiritului vremii"
în care s-au format sau căruia i se alătură. Dar această perpetuă interogație
asupra obiectului istoriei precum și asupra menirii istoricului rămâne, și ea
constituie elementul fundamental, temeiul comun al tuturor "istoriilor"
pe care societatea omenească (mai ales în ultima parte a secolului XX) le-a
generat.
Lectura critică asupra trecutului, combinată cu interogația asupra formelor
vieții intelectuale, precum și identificarea curentelor de idei și a personalităților
catalizatoare, capabile să ofere un model intelectual, sunt, printre multe alte
caracteristici, elemente esențiale care definesc orizontul de acțiune al "istoriei
culturii". Delimitarea orizontului conceptual, evoluția termenului în diferite
arii de răspândire academică precum și accepțiunile contemporane pe care le
are "istoria culturii" sunt, de aceea, demersuri necesare fundamentării
teoretice și metodologice de care orice zonă a cunoașterii istorice are nevoie
pentru a se legitima. Demersul nostru este conceput ca o introducere în acest
domeniu, care să schițeze câteva coordonate esențiale ale conceptului și a rădăcinilor
sale intelectuale, continuând cu o prezentare generală a celei mai importante
contribuții europene în domeniu: perspectiva istoricului francez Roger Chartier.
1. SCURTĂ ISTORIE A TERMENULUI ȘI A DISCIPLINEI
Perspectiva europeană asupra
istoriei culturii este definită în liniile sale esențiale de cele două abordări
complementare, cea germană și cea franceză, care au configurat ca un domeniu
distinct de cercetare acest tip de reconstrucție a trecutului prin filtrul culturii.
Rădăcinile acestei discipline pot fi identificate, ca etape constitutive și
ca domenii conexe, în analizele de tip istoriografic întreprinse asupra artei,
asupra literaturii, filosofiei sau psihologiei spiritului. Spațiul german a
fost cel care a lansat, ca o viziune distinctă cu obiecte de studiu bine definite
și cu metode de analiză proprii, ceea ce s-a numit apoi Kulturgeschichte. Abordarea
diacronică a acestui concept precum și analiza comparată a disciplinei atât
în spațiul german, cât și în cel francez, le vom efectua urmărind liniile majore
de cercetare propuse de un număr tematic, intitulat chiar "Istoria culturii",
al Revistei Germane Internaționale2, în care o serie de istorici francezi și
străini evaluează, din perspectivă istorică și critică, evoluția acestui domeniu
devenit, la începutul secolului XX, disciplină autonomă.
Termenul de Kulturgeschichte - spune Norbert Waszek3, profesor la Universitatea
Paris VIII - a fost introdus, pentru prima oară, de Johann Cristoph Adelung,
care a publicat, în 1782, la Leipzig, o lucrare (Versuch einer Geschichte der
Cultur des menschilchen Geschlechts) ce a contribuit decisiv la punerea în circulație
a termenului de "istorie a culturii"4. În prefața acestei lucrări, Adelung
delimitează, programatic, istoria culturii drept un teritoriu special de acțiune
al istoriografiei "iluministe"5. Însă rădăcinile acestui domeniu, spune
Waszek, sunt cu mult mai îndepărtate, putându-se vorbi de o "preistorie a termenului"
- care constituie, de altfel, și tema studiului său -, Adelung nefăcând decât
să găsească, în mod fericit, "le mot juste pour un tradition qui existait déja"6.
Termenul însă s-a consolidat și, împreună cu disciplinele academice care defineau
mai precis știința literaturii sau istoria artei și care sunt subsumate, în
plan mai larg, "științelor culturii" (Kulturwissenschaften), formează un
domeniu deja de sine stătător al reflecției critice și istorice posthegeliene.
De altfel, în studiul istoric consacrat disciplinei, care deschide numărul
amintit din "Revue Germanique Internationale", Michel Espagne, directorul
publicației, cercetător la CNRS, identifică trei componente istorice distincte
care au configurat termenul de "istorie culturală" în spațiul german: sistemul
filosofic hegelian, psihologia lui Johann Friederich Herbart asupra istoriei
artei (desăvârșită de Theodor Lipps) precum și cercetarea etnopsihologiei colective
(Völkerpsychologie) întreprinsă de Wilhem Wundt7. Alături de acești precursori
trebuie amintite operele, esențiale pentru configurarea domeniului, realizate
de Karl Lamprecht și Ernst Cassirer sau, ca un tip de cercetare aplicată plecând
de la istoria artei moderne, opera creatorului școlii de la Warburg, Erwin Panofsky.
Abordarea franceză asupra istoriei culturii (sau, cu un termen care redă ambiția
globalizantă a istoriografiei, a "istoriei culturale") configurează, mai
curând un filtru de lectură interdisciplinară pleacând de la pluralitatea formelor
simbolice care alcătuiesc "câmpul cultural". Istoricii francezi care astăzi
se revendică de la o "istorie culturală" înțeleg prin aceasta un vast ansamblu
de teorii, un câmp de reflecție unde se intersectează modele de cercetare diferite
care se ocupă de configurația intelectuală, de semiotica culturală, de iconografia
politică, de istoria religioasă sau de practicile sociale specifice din Ancien
Régime8. Rădăcinile acestei discipline pot fi identificate în proiectul istoriei
totale amorsat, la începutul secolului XX, de Henri Berr cu a sa Revue de Synthese,
și continuat de Lucien Febvre, Marc Bloch și de școala de la Annales. Odată
ce această școală istorică câștigă teren pe piața franceză și, mai apoi, pe
cea europeană, viziunea ei socioculturală va deveni din ce în ce mai influentă
impunând o serie de obiecte de studiu proprii care vor modifica și orizontul
istoriei culturale. Istoria mentalităților, istoria socială a ideilor și, mai
ales, istoria intelectuală vor determina lărgirea obiectului de studiu al istoriei
și vor îmbogăți domeniul de interes al istoriei culturale. De la Fernand Braudel
la Roger Chartier, de la Philippe Aries la Cristophe Charle, istoria culturii
va cunoaște configurații și chipuri specifice îmbogățindu-și câmpul de cercetare
cu obiecte de studiu și cu metode din ce în ce mai diverse tinzând să-și depășească
orizontul și destinația inițială.
După cum este ușor de remarcat, istoria culturală franceză acoperă un spațiu
mult mai extins decât termenul american, cultural history, care desemnează
un "studiu asupra culturii înțeleasă în sens antropologic", acest domeniu
de reflecție fiind perceput, mai degrabă, ca o subspecie a "istoriei intelectuale".
Într-un studiu de referință asupra "istoriei intelectuale" din mediul american,
Leonard Krieger, profesor la Universitatea din Chicago, punea în evidență statutul
ambiguu pe care această disciplină îl are peste Ocean: "The problem of intellectual
history, epitomized in the current disputes of the social relations of ideas,
is that it has too many methods, that this plurality reflects the diversity
of its objects, and that this diversity has raised serious doubts about its
integrity as a distinct and autonomous field of history"9. Din acest motiv
nu vom detalia aici diferențele importante care separă abordarea americană de
cea europeană asupra chestiunii, mărginindu-ne doar la semnalarea lor.
În ce ne privește, deoarece folosim în mod critic perspectiva teoretică asupra
istoriei culturale ca o grilă de înțelegere a discursului, a modelelor și ca
pe o zonă interdisciplinară ce include istoria intelectuală, considerăm necesară
o prezentare a liniile definitorii ale concepției lui Roger Chartier, cu atât
mai mult cu cât el reprezintă astăzi una din cele mai autorizate voci care comentează
și se pronunță asupra acestui domeniu fiind, în egală măsură, un cunoscător
și un comentator autorizat al mediului academic american care se ocupă de această
chestiune.
2. ISTORIA CULTURALĂ, ISTORIA INTELECTUALĂ, ISTORIA IDEILOR. PERSPECTIVA LUI ROGER CHARTIER
Format inițial în mediul
istoric al școlii de la Annales, Roger Chartier va fi, la sfârșitul deceniului
opt al secolului XX, unul dintre cei mai importanți promotori ai "noii istorii"10
(sau, mai exact spus, al "noii" noi istorii), orientare care va marca o
schimbare profundă în metodologia cercetării istorice impunând teme de analiză
și abordări multidisciplinare care vor revoluționa domeniul. Perspectiva culturală
fusese gândită inițial de Chartier - istoric specializat în abordarea relațiilor
complexe dintre literatură, politică și societate în sec. XVI-XVIII în Franța
- ca o cheie de decriptare ce utilizează metodele cantitative ale istoriei seriale
și economice, ce focalizează cercetarea asupra educației, tipăriturilor sau
a mecanismelor culturale care determină schimbările sociale. El va întemeia
însă, de fapt, în prelungirea cercetărilor istoricilor de la Annales, o adevărată
"socio-istorie a practicilor culturale". Format în atmosfera tare a filosofiei
lui Michel Foucault, cu influențe asumate din Paul Veyne, Michel de Certeau,
Louis Marin sau Pierre Bourdieu, Roger Chartier construiește un discurs istoric
puternic conceptualizat, care se plasează metodic dincolo de dezbaterile și
polemicile tradiționaliștilor sau de influențele structuralismului lingvistic
în istorie, urmând o cale proprie, o epistemologie care se metamorfozează într-o
adevărată filosofie a vieții, care ar putea fi numită via media, după formula
lui Florin Platon11. "Via media" este expresia poziției sale echilibrate
între abordarea tradițională, specifică primei faze a istoriei culturale, care
"își propunea să reconstituie decupajele care îi erau proprii (litterati -
ilitterati, savantpopular, cultură scrisăcultură orală etc.) în funcție de
structurile sociale preexistente, pornind de la premisa stabilității acestora,
[în timp ce] noua istorie culturală și-a stabilit drept scop reconstruirea socialului
în funcție de natura expresiilor culturale analizate și de aspectele lor caracteristice"12.
Poziția lui Chartier se distanțează, în egală măsură, și de excesele adepților
"cotiturii lingvistice" (linguistic turn) care, pe urmele lui Foucault,
vorbesc de "autonomia discursului" și de relativizarea excesivă a socialului.
Față de aceste extreme, crede Alexandru Zub, istoricul francez, "după unele
experiențe istoriografice consumate pe linie cantitativistă ori serială, a făcut
o întoarcere semnificativă spre părinții fondatori ai Analelor, L. Febvre și
M. Bloch, al căror îndemn esențial era, se știe, ca istoricul să rămână legat
cât mai strâns de viață și să considere că oamenii constituie singurul obiect
al istoriei"13.
Roger Chartier însuși subliniază această poziționare într-un articol programatic,
publicat chiar în Annales14, unde analizează "criza istoriei mentalităților"
și propune o nouă viziune asupra istoriei culturii care să înglobeze și analizele
reprezentărilor sociale precum și perspectivele de interpretare propuse de "estetica
receptării" conceptualizată de H. Jauss. El va introduce, ca nume al unui
capitol al studiului său, o formulă definitorie pentru înțelegerea noii orientări
pe care o ia disciplina: "de l'histoire sociale de la culture a une histoire
culturelle du social"15. Această perspectivă a unui filtru "cultural"
prin care să fie recitite "textele" trecutului va constitui o schimbare
de paradigmă care va afecta istoria intelectuală franceză. Ea va genera, la
un alt important istoric francez contemporan, Cristophe Charle16, o lectură
istorică a "câmpurilor" culturale și politice precum și a intersecției
ariei lor de manevră care va deschide, de asemenea, noi perspective de analiză
fiind concepută ca o replică franceză dată unei lucrări celebre de "istorie
intelectuală" a lui Carl E. Schorske17.
Delimitările conceptuale operate de Roger Chartier asupra istoriei culturii
(vom folosi acest termen care subînțelege și sensul explicitat înainte de "istorie
culturală a socialului") sunt realizate prin raportare la ceea ce în spațiul
francez și american a fost denumit (cu diferențe semnificative de înțeles între
cele două abordări, datorate, potrivit lui Chartier, faptului că "fiecare istoriografie
națională are un sistem conceptual bine definit, în interiorul căruia noțiuni
diferite, vag delimitate între ele, intră în competiție unele cu altele"18)
"istorie intelectuală". În spațiul american, pe care Chartier îl cunoaște
foarte bine și unde viziunea sa asupra istoriei este intens discutată19, istoria
culturală este definită prin intersecția a două domenii ce se condiționează
reciproc și care acționează împreună: intellectual history și history of ideas.
Într-un studiu20, în care autorul își propune să delimiteze obiectul de cercetare
specific "istoriei intelectuale" printr-o analiză comparată atât cu sursele
americane amintite, cât și cu cele franceze, și unde urmărește parcursul acestui
domeniu de la formele sale inițiale de la începutul secolului XX până la configurațiile
sale actuale, Roger Chartier face și o trecere preliminară în revistă a surselor
americane care dau consistență celor două domenii amintite inițial. Istoria
intelectuală americană, apărută la începutul secolului ca efect al curentului
"New History" este fondată de Perry Miller spre deosebire de istoria ideilor
care reprezintă rezultatul unui program intelectual adoptat, la sfârșitul anilor
'30, de către Arthur Lovejoy, cel care va înființa, în 1940, Journal of the
History of Ideas. În analiza celor două domenii, Chartier pleacă de la definițiile
date de doi importanți teoreticieni ai momentului: pentru Jean Ehrard21 - spune
el -, istoria ideilor acoperă trei feluri de istorii: "histoire individualiste
des grands systemes du monde, histoire de cette réalite collective et diffuse
qu'est l'opinion et l'histoire structurale des formes de pensées et de sensibilité"
în timp ce, continuă Chartier, pentru Robert Darnton22 istoria intelectuală
cuprinde "the history of ideas (the study of systematic thought usually in
philosophical treatise), intellectual history proper (the study of informal
thought, climates of opinion and literacy movements), the social history of
ideas (the study of ideologies and idea diffusion) and cultural history (the
study of culture in the anthropological sense, including world-views and collective
mentalités)"23. Aceste definiții funcționale, care se înglobează reciproc,
oarecum contradictorii între ele, sunt punctul de plecare pentru o evaluare
istorică realizată de Chartier asupra conceptelor care au marcat evoluția domeniului
istoriei culturale în Franța: de la "outillage mental" (L. Febvre), "mental
habitus" (E. Panofsky), "modes de formation intellectuelle" (Marc
Bloch) până la semnificațiile diverse acordate termenului de "mentalité"
de J. Le Goff, R. Mandrou, A. Dupront, E. Labrusse sau P. Chaunu și care vor
marca dominația metodelor și temelor specifice "istoriei mentalităților"
asupra reflecției istorice și critice care făcea referire la cultură și idei,
precum și la rezonanța socială a acestora. Istoria mentalităților va determina
atât o îmbogățire metodologică a orizontului istoric prin preluarea temelor
și metodelor specifice antropologiei și etnologiei (care puneau accentul pe
analiza gândirii și a gesturilor colective referitoare la viață și moarte,
a credințelor, a ritualurilor și a simbolisticii culturale sau care făceau
referire la conduite exemplare) sau ale istoriei sociale (care punea accentul
pe ierarhii și grupurile constitutive ale unei societăți). Această ultimă perspectivă
va genera o direcție nouă în istoria culturii prin relevarea locului central
pe care, în ansamblul social, îl ocupă diferențele dintre diversele grupuri
care evoluează în societate și care sunt analizate aici din perspectiva culturală.
"L'inegal partage des compétences culturelles (par exemple, lire et ecrire),
des biens culturels (les livres ou les tableaux), des pratiques culturelles
(des attitudes devant la vie a celles devant la mort) est ainsi devenu l'objet
central de multiples enquetes, menée selon des procédures quantitatives et visant,
sans la remettre en cause, a donner un contenu autre a la hiérarchisation sociale"24.
Această modificare profundă a câmpului intelectual nu mai putea fi analizată
cu vechile metode și a deschis câmp liber abordărilor cantitative, specifice
istoriei seriale, apte să ofere o bază "științifică" pentru concluzii sociologizante
care să fundamenteze statutul abordărilor tradiționale istoriei ideilor și,
prin extensie, istoriei culturii. Acestei faze, numită de Chartier, cum arătam
mai sus, "istoria socială a culturii" i-a consacrat și el o bună parte
a operei sale de tinerețe. Pe urmele lui Franco Venturi25, care opunea ideile
structurilor mentale (idei deja stabilizate și interiorizate) și care propunea
studierea lor în perspectivă istorică plecând de la mediul lor de formare, putem
spune că istoria are ca țintă examinarea structurii geologice a trecutului ("di
esaminare tutto la struttura geologica del passato"26) care a generat anumite
idei precum și evoluția acestora în diacronie. Această interpretare conduce
la delimitarea istoriei ideilor, în spațiu francez, drept un domeniu al istoriei
intelectuale, istorie care ar putea fi, la rigoare, definită și ca "istorie
socioculturală, istorie socială a ideilor, istorie a psihologiei colective"
etc. Pe acest teritoriu al "istoriei sociale a ideilor" ar fi trebuit să
apară, crede Chartier, o infuzie conceptuală de tip epistemologic (Bachelard,
Koyré sau Canguilhem) astfel încât istoricii să poată surprinde și înțelege
schimbările de paradigmă sau trecerea de la un sistem de reprezentări la altul,
în loc să rămână blocați în interpretările sociologizante ale lui Lucien Goldman.
Aceste interpretări sfârșeau în explicații potrivit cărora trecerea de la un
sistem de reprezentări la altul era efectul unei rupturi ideologice provocate
de sistemele sociale pe care ideile le reflectau.
Acestei perioade clasice, am putea spune, a istoriei sociale a culturii (ca
domeniu ce îngloba atât istoria ideilor, cât și istoria intelectuală) îi corespund,
în opinia lui Roger Chartier, câteva "decupaje", câteva serii de opoziții
dinamice care fac obiectul minuțios și detaliat de studiu al istoriei culturale.
Prima pereche de concepte este "cultură înaltă, de elită - cultură populară".
Acest raport, crede istoricul francez, pleacă de la observația elementară că
ceea ce numim "cultură de elită" este constituită, într-o bună măsură,
din prelucrarea unui material care nu-i aparține și care intră, constitutiv,
în componența culturii "populare". "Le rapport ainsi instauré entre la
culture d'élite et ce qui n'est pas elle concerne aussi bien les formes que
les contenus, les codes d'expression que les systemes de représentation, donc
l'ensemble du champ reconnu des histoire intellectuelle. Ces croisements ne
doivent pas etre entendus comme des relations d'extériorité entre deux ensemble
donnés d'avance et juxtaposés (l'un savant, l'autre populaire) mais comme producteurs
d'alliages culturels et intelectuels dont les éléments sont aussi solidement
incorporés les uns aux autres que dans les alliages métalliques"27. Această
imbricare a celor două câmpuri, perspectivă care nuanțează raporturile pe care
acestea le întrețin și care reevaluează viziunea "ierarhizantă valoric"
susținută, în general, de promotorii "culturii înalte", permite raportarea
și la o altă pereche de termeni care face, de asemenea, obiectul istoriei intelectuale:
"cultura scrisă/ savantă față de cultura orală/ tradițională".
Acest decupaj, analizat de istoricul francez în special prin grila lecturii
și a generării de sens cultural prin intermediul cărții și a tipăriturilor,
ridică chestiunea raportului dintre producția culturală și consumul asociat
acesteia. Fie că e vorba de cazul reprezentativ al cărții și al lecturii, fie
că e vorba de alte exemple de creator/producător și consumator de bunuri culturale,
ceea ce definește această relație este, de asemenea, relația profundă de determinare
reciprocă. Consumatorul de cultură de masă din societățile occidentale, spune
Chartier pe urmele lui Michel de Certeau, se transformă, la rândul său, în actul
receptării și interpretării bunului cultural "într-un alt fel de producător";
iar acest lucru devine evident atunci când întreprindem o analiză asupra reprezentărilor
complet diferite pe care le are consumatorul/receptorul față de cele imaginate
de autor. Acest proces în dublu sens, care implică o modificare de statut, face
din comunicarea culturală o formă specială de relație între oameni în care
publicul larg practică ceea ce Richard Hoggart numea "o lectură oblică"
asupra culturii savante, în timp ce cultura de "elită" își adaptează în
permanență mesajul și configurația modelului pe care vrea să-l difuzeze. "Sans
la réduire a une histoire de la diffusion sociale des idées, l'histoire intellectuelle
doit donc poser comme centrale la relation du texte au lectures individuelles
ou collective qui, a chaque fois, le construisent (c'est-a-dire le decomposant
pour une recomposition)"28.
Urmând această perspectivă de interpretare vom conchide, alături de istoricul
francez, că în sensul său larg, care include atât istoria ideilor, cât și istoria
intelectuală, istoria culturii pune în evidență "practicile culturale"
adică urmărește reconstrucția mediului în care s-au format ideile și curentele
de gândire, detaliază modelele culturale - gândite ca strategii de difuzare
a unei viziuni intelectuale coerente și creative - și analizează tipurile diferite,
divergente sau doar complementare, de lecturi individuale sau colective, pe
care discursurile culturale le provoacă. Și pentru că aceste interpretări trebuie
făcute diacronic, comparativ și critic, iar mesajul trebuie transmis uzând
de tehnicile narative cele mai eficiente le vom spune istorii, fie ele intelectuale
sau culturale.
_______________
1 Al. Zub - Istorie și finalitate, București, Editura Academiei, 1991, p. 7.
2 "Histoire culturelle", în Revue Germanique Internationale, nr. 10/1998, Paris, Presses Universitaires de France. Vom cita acest număr sub sigla HC.
3 Norbert Waszek, Histoire pragmatique - histoire culturelle: de l'historiographie de l'Aufhlärung a Hegel et son école, în HC, p. 11-40.
4 "Il serait donc raisonnable que l'histoire de la culture vienne avant ce que l'on dénomme histoire universelle - ou plutôt, celle-ci ne devrait etre rien d'autre qu'un minutieuse histoire de la culture", apud HC, p. 13.
5 Vezi, pentru detalii, Günter Mülpfordt, "Der Leipziger Aufklärer Johan Cristoph Adelung als Wegbereiter der Kulturgeschichtesschribung", în Storia de la Storiografia, nr. 11/1987, p. 22-45.
6 Norbert Wasek, op. cit., p. 11.
7 Cf. Michel Espagne, "Présentation", în HC, p. 7.
8 Vezi studiile publicate în Jean-Pierre Rioux et Jean-François Sirinelli (ed.), Pour une histoire culturelle, Paris, Seuil, 1997.
9 Leonard Krieger, "The Autonomy of Intellectual History", în Journal of the History of Ideas, nr. 34/1973, reeditat în Georg Iggers, Harold Parker (ed.), International Handbook of Historical Studies. Contemporary Research and Theory, Methuen&Co. Ltd, 1978, p. 109.
10 Roger Chartier, Jacques Le Goff, Jacques Revel (coord.), La Nouvelle Histoire, Paris, Retz, 1978.
11 Alexandru-Florin Platon, "Roger Chartier sau via media ca proiect epistemologic", în Cronica, nr.7/2002, p. 23. Autorul face o pertinentă trecere în revistă a temelor și etapelor gândirii lui Roger Chartier punând în evidență contribuția istoricului francez la modificarea discursului istoric contemporan.
12 Ibidem.
13 Alexandru Zub, "Roger Chartier: Dimensiunea culturală a istoriei", în Cronica, loc. cit.
14 Roger Chartier, "Le monde comme représentation", în Annales E.S.C., nr. 6/1989, reeditat în Au bord de la falaise. L'histoire entre certitudes et inquiétude, Paris, Albin Michel, col. "Bibliotheque Albin Michel. Histoire", 1998, p. 67-86. Vom cita din această reeditare.
15 Idem, p. 73-77.
16 Cristophe Charle, Paris fin de siecle. Culture et politique, Paris, Seuil, 1998.
17 Carl E. Schorske, Fin-de-siecle Vienna. Politics and Culture, New York, Cambridge University Press, 1979. Vezi Viena fin-de-siecle. Politică și cultură, traducere de Claudia Ioana Doroholschi și Ioana Ploieșteanu, Iași, Polirom, col. "A Treia Europă", 1998.
18 Cf. Roger Chartier, Au bord de la falaise , p. 28.
19 Vezi Roger Chartier, Cultural History: Between Practice and Representation, tr. Lydia G. Cochrane, Cambridge, Polity Press&Ithaca, Cornell Press, 1988.
20 Roger Chartier, "Histoire intellectuelle et histoire des mentalités", publicat în Revue de Synthese, nr. 111-112/1983, și reeditat în Au bord de la falaise , p. 27-66. Vom cita din această reeditare.
21 Vezi Jean Ehrard, "Histoire des idées et histoire litéraires", în Problemes et méthodes de l'histoire littéraire, Colloque 18 nov. 1972, Paris, Armand Colin, 1974.
22 Vezi Robert Darnton, "Intellectual and Cultural History", în M. Kammer (ed.), The Past before Us: contemporary Historical Writings in the United States, Ithaca, Cornell University Press, 1980.
23 Cf. Roger Chartier, Au bord de la falaise..., p. 28.
24 Ibidem, p. 42-43.
25 Franco Venturi, Utopia e Riforma nell'Illuminismo, Turin, Einaudi, 1970.
26 Apud R. Chartier, op. cit., p. 45.
27 Ibidem, p. 52-53.
28 Ibidem, p. 57.