Xenopoliana, X, 2002

ROGER CHARTIER ŞI NOUA ISTORIE CULTURALĂ FRANCEZĂ
- Alexandru-Florin Platon -

Specialist în istoria textelor, a formelor de scriere şi a interpretărilor (rezum, astfel, incomplet un domeniu de interes mult mai divers şi mai complex decât îl indică aceste trei direcţii), Roger Chartier este autorul câtorva sinteze importante, care fie că au lărgit considerabil perspectiva referitoare la unele evenimente binecunoscute (Revoluţia Franceză), fie că au schimbat radical modalitatea de abordare a unor practici culturale şi sisteme instituţionale comune (tiparul, corespondenţa, educaţia etc.), prin reexaminarea lor din unghiul semnificaţiilor sociale.
Când a început (în deceniul al 8-lea al secolului abia trecut) să se ocupe de temele care aveau să-l facă celebru, Roger Chartier1 a făcut-o într-un mod care, judecat retrospectiv, pare unul dintre cele mai convenţionale. În spiritul şcolii de la "Annales" şi al exemplului unor înaintaşi iluştri (Lucien Febvre, H. J. Martin, Robert Mandrou ş.a.), el a pornit de la istoria tradiţională a cărţii şi a tipurilor de interpretare, pentru a reconstitui, cu ajutorul metodelor cantitative şi a tehnicilor de înseriere utilizate în epocă de istoria economică şi socială decupajele culturale ale articulaţiilor sociale, considerate, sub influenţa unui marxism care inspira atunci, mai pretutindeni, cercetările istorice, drept entităţi obiective şi stabile. De fapt, Chartier nu a făcut, iniţial, decât să aducă un soi de complement cultural investigaţiilor curente de istorie socială, a căror premisă fondatoare era construită pe convingerea că, în ciuda autonomiei lor, expresiile spirituale aveau o "densitate" mai mică decât structurile şi relaţiile sociale, de care erau în întregime determinate întocmai ca formele de către tiparul lor. "Mi-am început primele cercetări - mărturiseşte autorul - într-o conjunctură dominată de istoria economică şi socială. Pe vremea aceea, modelele de cunoaştere care se dovediseră foarte eficace în istoria socială erau aplicate faptelor culturale… În Franţa, un întreg curent al istoriei a contribuit la mutaţiile care au permis înrădăcinarea istoriei culturii în rezultatele obţinute de istoria socială a anilor 1960, chiar dacă au existat moduri diferite de a le percepe, decalaje cronologice, deplasări ale obiectelor"2.
Răsturnarea acestei perspective nu a întârziat să se producă. Deşi fixarea în această privinţă a unei date exacte este dificilă, se poate totuşi spune că ea a avut loc începând cu deceniul 9 al secolului XX, într-un context politic dominat de criza (urmată de prăbuşirea) regimurilor comuniste din Europa de Est şi pe fondul progresivei eroziuni suferite de marile certitudini epistemologice din deceniile imediat postbelice. Neîncrederea crescândă în utilitatea instrumentală a cuantificării, abandonarea decupajelor clasice ale obiectelor istorice, punerea sub semnul întrebării a unor noţiuni (precum "mentalităţi", "cultură populară" etc.), categorii ("clase sociale", "grupări socioprofesionale") şi modele interpretative (structuralist, marxist, demografic ş.a.m.d.) care definiseră "noua istorie" franceză a anilor '70-'80, totul petrecându-se în contextul refluxului înregistrat de marile modele explicative, al dispariţiei rolului federator al istoriei şi al pulverizării tematice şi metodologice a câmpurilor de cercetare nu puteau, desigur, lăsa neatinsă tocmai istoria culturală, cu atât mai mult, cu cât unele din evoluţiile menţionate îi puseseră în cauză şi postulatele ei fundamentale3. O contribuţie notabilă la accelerarea acestor procese a avut-o, neîndoielnic, şi apariţia, la începutul anilor '80, a microistoriei italiene, care poate fi însă, tot atât de bine, considerată şi un simptom al schimbărilor respective. Anunţată de un articol programatic, tipărit în 1981 de Carlo Ginzburg şi Carlo Poni în "Le Débat"4, ilustrată de acelaşi Ginzburg şi de Giovanni Levi prin două studii, considerate şi astăzi repere în acest domeniu5, microistoria, se definea, prin inversările de perspectivă pe care le propunea, ca o alternativă radicală la paradigma interpretativă labroussiană, care dominase cu autoritate, din deceniul al 6-lea înainte, cercetările de istorie socială în Franţa şi Europa. Acolo unde fondatorul istoriografiei economice franceze şi emulii săi fuseseră preocupaţi să identifice configuraţii sociale compacte, deduse, în cea mai bună tradiţie marxistă, din structurile economice existente, reprezentanţii microistoriei preferau să-i descopere pe indivizi şi grupurile restrânse din care aceştia făceau parte (comunităţi, familii etc.), reconstituindu-le existenţa minoră şi modul în care reuşeau să "metabolizeze" stimulii de context. Împotriva predispoziţiei şcolii labroussiene de a detecta, în complicata ţesătură a fenomenelor trecutului, regularităţile (legităţile) care dominau viaţa colectivităţilor, Ginzburg, Levi şi colaboratorii lor erau, dimpotrivă, interesaţi să descopere cotidianul, lumea privată şi trăirile oamenilor obişnuiţi, nefiind indiferenţi nici faţă de strategiile individuale ale "actorilor sociali", inaccesibile abordărilor macro-istorice. În opoziţie vădită cu unul din postulatele fundamentale ale "social-economismului" tradiţional, potrivit căruia indivizii, lipsiţi de apărare în faţa legităţilor istoriei, nu puteau schimba lumea socială decât dacă ajungeau să recunoască "evoluţiile obiective", insinuându-se în mecanismul lor, adepţii noii istorii sociale italiene (devenită curând franco-italiană) credeau că pot evidenţia, prin studii empirice, de caz, aptitudinea unor actori izolaţi ai vieţii sociale de a sustrage, prin demersuri specifice, "tiraniei istorice" sau - cel puţin - de a negocia cu ea. Ideea că, prin raţionalitate, oamenii sunt capabili să utilizeze şi să transforme universul social, legătura privilegiată stabilită cu antropologia, disciplină de natură să ofere istoricului cadrul referenţial - conceptual şi metodologic - necesar investigaţiilor sale, proiectul unei "prosopografii de masă" şi multe altele (ca, bunăoară, noţiunea - uşor oximoronică - de "excepţionalitate normală", inventată de Edoardo Grendi pentru a sugera că un document excepţional poate fi mai semnificativ decât o serie statistică) reprezintă inovaţii substanţiale, de termeni şi metodă, care au situat microistoria la antipodul filosofiei epistemice a macro-istoriei labroussiene şi a istoriei mentalităţilor, care paria, şi ea, pe colectiv, ignorând particularul6.
În consens cu aceleaşi principii metodologice, s-a afirmat, tot atunci (începutul deceniului 9), şi istoria germană a cotidianului (Alltagsgeschichte). Faptul că, alături de microistoria italo-franceză, ea constituie a doua expresie a schimbării de paradigmă de care aminteam nu este câtuşi de puţin surprinzător, dacă ţinem cont de nenumăratele înrudiri dintre ele. Ca şi direcţia inaugurată de Ginzburg şi Levi, istoria germană a cotidianului - teoretizată de Alf Lűdtke7 - privilegia şi ea examinarea aspectelor vieţii concrete, realităţile "de jos" şi interacţiunile dintre indivizi. Aidoma microistoriei, interesul ei se îndrepta nu spre marile structuri şi mecanismele care le puneau în mişcare, ci spre actorii individuali ai istoriei, cărora le era recunoscută capacitatea de a-şi construi singuri destinul, dacă nu în opoziţie cu structurile dominante (creditate, şi ele, cu o anumită înrâurire), atunci, într-o oarecare autonomie faţă de ele. În fine, întocmai cum "mica istorie" italiană refuza sistematic să mai recunoască categoriilor predeterminate în analiza grupurilor sociale vreo utilitate analitică, preferându-le noţiuni şi metode punctuale, deduse din înseşi universurile locale examinate, la fel şi Alltagsgeschichte era mai dispusă ca, în locul "universaliilor" conceptuale utilizate de şcoala lui Ernest Labrousse să experimenteze valoarea instrumentală a unor terminologii alternative, ca, bunăoară, "cultura", definită, nu în sensul obişnuit al noţiunii, ci - potrivit unui unghi antropologic de interpretare - drept un ansamblu de practici, coduri de comportament şi sisteme de referinţă, prin care fiinţele sociale dau sens lumii şi o interpretează în funcţie de logica şi modul de organizare a acţiunilor pe care le întreprind.
Pentru istoria culturală, efectele induse de apariţia acestor direcţii au fost considerabile. Expresia care le rezumă cel mai bine este o amplă "răsturnare de perspectivă", în urma căreia s-au inversat toate referinţele în acest domeniu. Dacă - aşa cum am constatat - tradiţionala istorie culturală îşi propunea să reconstituie decupajele care îi erau proprii (litterati - illitterati, "savant" - "popular", "cultură scrisă" - "cultură orală" etc.) în funcţie de structurile sociale preexistente, pornind - în acord cu spiritul labroussian - de la prezumţia stabilităţii acestora, noua istorie culturală şi-a stabilit drept scop reconstruirea socialului în funcţie de natura expresiilor culturale analizate şi de aspectele lor caracteristice. Chartier însuşi a sintetizat foarte bine această schimbare de optică, atunci când a scris că de la istoria socială a culturii, cercetările în acest domeniu au virat, în ultimii ani, spre o istorie culturală a socialului care, preocupată fiind de a lua în considerare şi rolul (multă vreme neglijat) jucat de indivizi în construirea lumii sociale, şi-a deplasat interesul de la realitatea determinărilor obiective la felul în care actorii sociali "le înţeleg, le mobilizează sau le transgresează"8.
Ar fi deja prea mult să insist aici asupra expresiilor concrete împrumutate de această veritabilă schimbare de paradigmă în textele recente ale lui Chartier. Pentru scopul rândurilor de faţă este deajuns să spun că istoricul francez nu s-a mulţumit să urmeze în această privinţă "spiritul timpului", ci a luat el însuşi, adeseori, iniţiativa de a-şi reconfigura domeniul în sensul deschiderilor metodologice care i-au devenit posibile graţie frecventării asidue a scrierilor lui Foucault, de Certau, Louis Marin şi Bourdieu, autori care fac parte dintre referinţele sale fundamentale. În acelaşi timp, istoricul francez s-a arătat preocupat, aproape obsesiv, şi de ceea ce, prin răsturnarea de perspectivă menţionată, ar fi putut duce la un exces de relativism, contrar celui care, în literatura istorică mai veche, fusese încurajat să prindă chip de concepţia obiectivistă a socialului. Împotriva interpretărilor care negau actorilor sociali orice libertate în raport cu legile de organizare şi funcţionare a societăţii, nerecunoscându-le, la rigoare, decât un spaţiu de manevră limitat, şi, pe de altă parte, într-un dezacord nu mai puţin făţiş cu relativismul teoretizat de adepţii "cotiturii lingvistice" (linguistic turn), care refuzau să atribuie realităţii un statut diferit de cel produs în şi de către limbaj, Roger Chartier a reuşit rara performanţă de a demonstra caracterul plauzibil al unei "a treia căi" în cercetarea produselor şi a practicilor culturale, situată la egală distanţă de extremele menţionate. Noua istorie culturală a socialului, concepută de el într-un spirit foarte apropiat celui sesizabil în textele reprezentanţilor americani ai genului (Lynn Hunt, Natalie Zemon Davis, Robert Darnton) şi, pe de altă parte, în maniera practicată de microistoria italiană combină în chip remarcabil recunoaşterea forţei exercitate de constrângerile şi regularităţile obiective cu aptitudinea oamenilor de a le adapta propriilor scopuri, altfel spus, de a le "flexibiliza" latura imperativă, negociind diverse căi de compromis. Ilustrativă din acest punct de vedere este poziţia sa faţă de o celebră interpretare a lui Marcel Gauchet, un autor care, împreună cu François Dosse şi, mai ales, Hervé Coutau-Bégarie, se remarcase la finele anilor '80 ai secolului trecut, drept unul dintre criticii cei mai radicali ai "noii istorii franceze", teoretizată, ne amintim, cu numai un deceniu mai devreme, de Jacques Le Goff şi emulii săi. Într-un text care îşi păstrează şi astăzi savoarea polemică9, autorul Dezvrăjirii lumii10 credea că, în contextul determinat de eşecul ideologiilor şi al regimurilor totalitare care guvernaseră o parte a continentului mai bine de o jumătate de secol, modelele epistemice (marxist, structuralist etc.) dominante până atunci în ştiinţele sociale trebuiau să lase locul unei noi paradigme interpretative, caracterizată nu prin importanţa disproporţionată acordată constrângerilor şi structurilor în raport cu actorii sociali, ci, dimpotrivă, prin reabilitarea dimensiunii subiective a acţiunii umane, de natură să atragă după sine reevaluarea rolului jucat de actorul individual în cadrul proceselor sociale şi, totodată, a naturii politicului, considerat de Gauchet drept nivelul cel mai cuprinzător al organizării societăţilor11. Fidel şcolii "annaliste" de gândire, de la care se revendica, Roger Chartier a respins cu hotărâre analiza confratelui său, pe temeiul nu doar al imposibilităţii de a accepta filosofia subiacentă punctului gauchetian de vedere - aceea a unui subiect cu desăvârşire liber de orice constrângere socială -, ci şi implicaţia ei majoră, metodologică şi chiar instituţională: detaşarea istoriei de ştiinţele sociale, adică desfacerea legăturii care se dovedise, în cel mai înalt grad, cu începere de la Bloch şi Febvre până la Braudel şi după aceea, decisivă pentru constanta reînnoire tematică şi metodologică a disciplinei istorice.
Ar fi însă o eroare dacă am interpreta această atitudine a lui Chartier ca izvorând doar dintr-o înţelegere diferită a modului de a scrie istoria. Ea se răsfrânge şi asupra felului în care autorul Originilor intelectuale ale Revoluţiei Franceze înţelege statutul însuşi al disciplinei pe care o serveşte, grav periclitat, atunci, în anii '90, dar şi mai înainte în câteva din înseşi postulatele sale de bază. "Nu se poate - scrie pe bună dreptate Chartier - să mai facem o lectură relativistă [a realităţii] care să ne arate că, în definitiv, construcţiile conceptuale nu depind în nici un fel de constrângerile exterioare. Am risca să ajungem din nou la nişte construcţii retorice, precum cele ale lui Hayden White, unde istoria nu are alte constrângeri decât cele ce ţin de producerea discursului… Istoricul nu poate fi de acord cu cei care au dedus că nu mai există nici o diferenţă între istorie şi ficţiune… Dacă vrem să vorbim mai departe despre istorie, trebuie menţinută intenţia de adevăr, care impune discursului istoricului mai multe constrângeri"12.
Această via media reprezintă un punct de vedere nu numai rezonabil şi pertinent, ci - metodologic - perfect adecvat epocii noastre, atât de sfâşiată, încă, de concepţii şi atitudini diametral opuse. Acesta este, de altfel, şi motivul care face din opţiunea istoricului francez mai mult decât o pură epistemologie, oricât de complexă: de fapt, o filozofie a vieţii.

1 Roger Chartier s-a născut la 9 decembrie 1945 la Lyon, a urmat Şcoala Normală de la Saint-Cloud (1961-1969), a fost timp de un an (1969-1970) profesor la Liceul Louis-le-Grand din Paris, înainte de a deveni asistent de istorie modernă la Universitatea Paris I (1970-1975) şi, din 1984, director de studii la celebra École des Hautes Études en Sciences Sociales (EHEES) - structura instituţională alternativă, pe care gruparea "noilor istorici" francezi din jurul revistei "Annales" a creat-o pentru a-şi propaga modelul propriu de cercetare, împotriva establishment-ului universitar al epocii. Începând din aceeaşi perioadă (anii '80), Roger Chartier a exercitat, succesiv sau concomitent, şi alte responsabilităţi (director la Centre de Recherches Historiques de la EHEES - 1982-1986 -, al Centrului Alexandre Koyré - de la 1 ia-nuarie 1989 - şi al Centrului Internaţional al Sintezei, din 1993), continuându-şi, totodată, periplul ca profesor invitat la mai multe universităţi străine.
2 Roger Chartier, Lecturi şi cititori în Franţa Vechiului Regim. Traducere din limba franceză de Maria Carpov. În loc de prefaţă: convorbire între Maria Carpov şi Roger Chartier, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987, p. 383.
3 Pe larg despre acest context, v. idem, Au bord de la falaise. L'histoire entre certitudes et incertitudes, Paris, Albin Michel, 1998, p. 9-25 şi passim.
4 La micro-histoire, "Le Débat", no 17, décembre 1981.
5 Le fromage et les vers. L'univers d'un meunier du XVIe siecle, Paris, 1980 (prima ediţie italiană a apărut în 1976; versiunea în limba română a cărţii se intitulează: Brânza şi viermii. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. Traducere de Claudia Dumitriu, Bucureşti, CEU Press, 1997); Giovanni Levi, Le pouvoir au village: la carriere d'un exorciste dans le Piémont au XVIIe siecle, Paris, 1989 (ediţia italiană a apărut în 1985).
6 Cf. Christian Delacroix, François Dosse, Patrick Garcia, Les courants historiques en France 19e-20e siecles), Paris, Armand Colin, 1999, p. 246.
7 Cf. Alf Lűdtke, Alltagsgeschichte, Frankfurt-am-Main, 1989.
8 Roger Chartier, Lecturi şi cititori…, p. 7.
9 Changement de paradigme en sciences sociales?, "Le Débat", no 50, 1988.
10 Le Désenchantement du monde. Une histoire politique de la religion, Paris, 1985 (versiunea română a apărut în 1995 la Editura Ştiinţifică sub îngrijirea lui Vasile Tonoiu).
11 Cf. Changement de paradigme..., passim.
12 Roger Chartier, Lecturi şi cititori..., p. 397, 399.