Xenopoliana, X, 2002

Istoria culturală îşi propune să demonstreze că modalităţile publice şi private de a citi produc modificări substanţiale chiar în felul cum sunt înţelese textele. Cele mai cunoscute contribuţii în acest sens aparţin lui Carlo Ginzburg (Brânza şi viermii. Universul unui morar din secolul al XVI-lea, trad. Claudia Dumitru, Bucureşti, Ed. Nemira, 1997, 257 p.) şi lui Roger Chartier (Lecturi şi cititori în Franţa Vechiului Regim, trad. Maria Carpov, Bucureşti, 1997, 406 p.). Articolul de faţă face parte dintr-un proiect mai amplu care, punând accentul pe practicile sociale şi mai ales pe reprezentările integrate acestor practici, încearcă să surprindă măsura în care transformările petrecute în perceperea lecturii aduc schimbări şi în actul scrierii.
Există aspecte ale istoriei care, de multe ori şi de mult timp, trec aproape neobservate, fie din lipsa lor de importanţă în raport cu un imperativ major al scrierii istoriei, fie din cauza penuriei izvoarelor sau din indisponibilitatea unor cercetători de a se apleca asupra lor. Acesta este şi cazul însemnărilor pe cărţi. Abordări de genul acesta evident că au existat1 şi ele pot constitui baza unei cercetări amănunţite, din perspectiva istoriei reprezentărilor. Ce s-a făcut până acum a fost colectarea, în majoritatea cazurilor lipsită de un criteriu ordonator2, a însemnărilor descoperite pe manuscrise sau a tipăriturilor cercetate ca elemente ale unei teme mai mari. Un corpus al acestor însemnări nu s-a făcut însă, şi nici interpretarea lor, descoperirea a ceea ce este dincolo de simplul însemn mai mult sau mai puţin interesant ca fapt istoric, banal şi naiv uneori, înduioşător sau plictisitor alteori. Însemnările acestea, stereotipizate sau spontane în covârşitoarea lor majoritate, sunt de o deosebită importanţă în descifrarea sensibilităţii unei epoci. Pentru o istorie a mentalităţilor româneşti, însemnările pe carte se constituie în unul din cele mai semnificative izvoare-document. De aceea, voi încerca abordarea acestei probleme dintr-o altă perspectivă, aceea a sensibilităţii secolului al XVIII-lea aşa cum o relevă însemnările pe carte.
Opţiunea pentru o clasificare în însemnări de copist şi însemnări de cititor, deşi poate acoperi, la fel ca oricare altă clasificare, toată sfera de cuprindere a însemnărilor, se dovedeşte totuşi inegală. De aceea, principiul ordonator este cel al fragmentului de realitate receptat şi reflectat în însemnare: istorie politică internă şi externă, istorie economică şi socială, istorie militară, calamităţi naturale, starea vremii, însemnări de familie, trăiri personale, copierea de manuscrise, cumpărare şi dăruire de carte, preţul cărţii, impresii de lectură ş.a.m.d.
Asupra valorii notaţiilor de pe cărţi şi manuscrise atrăgea atenţia Nicolae Iorga, într-un studiu-semnal, care n-a avut, totuşi, ecoul aşteptat. Alături de "istoria oficială, solemnă, pe care o voiesc, o cer, o revăd adesea şi o schimbă, o aprobă pentru folosul faimei lor domnii întâi, puternicii de sub cârmuirea lor pe urmă…" este şi o alta. Anume "istoria care nu e compusă, ci numai însăilată, notată incidental şi sporadic de cei modeşti şi puţin cărturari uneori, cari nu se gândesc nici la un patron, nici la un public ci pun pe hârtie ce ştiu, din simplul impuls instinctiv de a nu lăsa ca faptele să se piardă ori din nevoia de a face şi pe alţii, necunoscuţi, martori ai suferinţelor, isprăvilor şi întâmplătoarelor bucurii ale lor. E istoria ţării prin cei mici"3.
Ce sunt în fond însemnările pe carte? Majoritatea cărţilor care au fost citite în Ţările Române cuprind alături de textul propriu-zis sute de însemnări aşternute pe filele albe de la început sau de la sfârşit, care servesc la legatul cărţii, pe marginile paginilor sau, cel mai adesea, la sfârşitul textului - în fapt pe fiecare frântură de hârtie albă, nescrisă. Într-o perioadă în care hârtia şi condeiul sunt accesibile unui număr mic de iniţiaţi, fascinaţia foii albe, a unui semn oarecare, a unui gând salvat de la a se pierde prea uşor prin doar cuvântul rostit, e mare.
Cum se explică nevoia imperioasă ce-i determină pe "cei mici" să scrie, fapte mari şi fapte mărunte deopotrivă, spre aducere aminte? Pentru mulţi dintre aceşti oameni însemnul e doar încercare de condei: "Ispitii condeiul ca să văd cum scrie şi scrie foarte bine" (însemnare pe marginea Cazaniei lui Varlaam)4. Pentru alţii e simpla vanitate a ştiinţei scrisului, precum semnăturile care se repetă de câteva ori în fâşiile libere ale câte unui manuscris sau cuvinte izolate scrise de mai multe ori. Cele mai multe însemnări îşi au însă rostul lor "istoric": acela de a se constitui în punte între timpuri. Se scrie ca "să să ştie".
Însemnările pe carte nu sunt un fapt inedit în secolul al XVIII-lea; doar că numărul lor este acum mult mai mare, ilustrând fenomenul înmulţirii ştiutorilor de carte, sporirea numărului de tipărituri şi de copii manuscrise, dar nu doar atât sau, nu în primul rând această evoluţie. Ele sunt, întâi de toate, expresia sensibilităţii epocii şi din această perspectivă sunt interesante ca subiect de cercetare. Este secolul al XVIII-lea unul care să facă întemeiată afirmaţia unei sensibilizări mai vizibile a conştiinţelor? Este un veac aşezat sub semnul conflictelor armate. Răscoala antihabsburgică a curuţilor ţine Transilvania sub tensiune aproape un deceniu (1703-1711). În anul în care conflictul din Transilvania se încheia, Moldova cunoştea şi ea suferinţele războiului. În urma victoriei turcilor la Stănileşti, când ţarul Petru I e constrâns să semneze pacea, iar Dimitrie Cantemir să se refugieze în Rusia, Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot, impresionat şi el de starea jalnică a ţării, scria lui Hrisant Notara: "Am pus piciorul în Moldova cea zguduită de grele suspine, stropind cu lacrimi pământul ei […]; casele le-am văzut, pe unele lipsite de locuitori, pe altele nimicite prin foc şi prefăcute în cenuşă; sfintele lăcaşuri cele mai multe răsturnate şi ajunse prada turbării tătărăşti […]. Cum crezi că am fost atinşi, Prea Sfinte părinte, printr-o aşa de prea amară privire? Până în fundul inimii am fost sfâşiaţi şi deodată scăldaţi în lacrimi, de mâhnire am fost rupţi…"5.
În acelaşi an pătrund în Moldova trupe răzleţe din armata lui Carol XII al Suediei, căutând adăpost şi jefuind totul în cale. La puţin timp războiul austro-turc (1716-1718) afectează din nou Principatele. În 1717 tătarii chemaţi de Mihai Racoviţă în ajutor împotriva unor încercări ale austriecilor de a-l lua prizonier, prădau din nou Moldova. În 1718 Banatul şi Oltenia trec pentru trei decenii în stăpânirea Imperiului habsburgic. Un război ruso-austro-turc (1735-1739) determina ocuparea pe rând a Principatelor de oştile ţărilor implicate în conflict. Trupele turco-tătare prădau Ţara Românească, inclusiv capitala. În 1758 tătarii din Bugeac devastează Moldova "arzând, prădând şi robind ce le-au eşit înainte, de-au prăpădit beata ţară, robind mulţime de suflete, făcând ţării mari stricăciuni"6. Între 1768 şi 1774, Principatele devin din nou teatrul războiului ruso-turc. Armatele ruseşti ajung până la Bucureşti, capturându-l pe domn şi instituind o administraţie în acord cu nevoile războiului. Lupte grele purtate pe teritoriul românesc provoacă distrugeri de localităţi şi uciderea a numeroşi locuitori. Anul 1775 înregistrează şi prima pierdere teritorială de trist răsunet în memoria tuturor românilor. Peste un deceniu, reizbucnea conflictul între puterile din zonă (1787-1792).
Războiul devine un fapt obişnuit în existenţa Principatelor. De aceea, însemnările pe carte referitoare la acest aspect al istoriei politico-militare au un specific oarecum surprinzător. Ceea ce se consemnează nu e nenorocirea pe care orice război o presupune, acceptată ca stare familiară, ci alternanţa principalilor actori: intrarea în ţară a străinilor, momentul încheierii păcii între părţile combatante şi al retragerii de pe teritoriul ţării noastre, eventual schimbările impuse în scaunul domniei. Să urmărim acum câteva din acest gen de însemnări: "La velet 1769 săptemvrie 20 zile au venit moscalii în Moldova. Şi glavnoi comandir a toată oaste, adică feldmarsal era graf Petru Alecsandrovici Romenţov. Şi făcându pace cu turcii s-au dus moscalii din Moldova, la velet 1775 ghenarie 1"7.
Pe un alt miscelaneu, copiat tot pe la jumătatea secolului, este prezentat doar momentul retragerii ruşilor din Moldova şi domnul înscăunat la acea dată: "Să să ştii de când s-au dus moscalii din ţara Moldovii, umbla velet atunci let 7283 (1775). Şi aici au rămas domn în ţara Moldovii măria sa Gligori Ghica voevod"8. Nu lipsesc inadvertenţele cronologice, care ţin fie de memorie, fie de o transcriere defectuoasă.
În alte însemnări, întâlnim aproximativ aceleaşi formulări:
"1792, ghenarie 13, de când s-au făcut pace turcii cu nemţii, domn fiind în Bucureşti mărie sa Mihail Suţul voivod. Pentru care am însemnat întru această carte să să ştie"9.
"În luna lui octomvrie 7 zile, la leat 1789, au plecat măriia sa Neculae Petru Mavrogheni voevod la Giurgiuv, pentru frica muscalilor i a nemţilor. Şi la 29 de zile, tot a lui octomvrie, leat 89, luni seară, au întrat nemţii în Bucureşti cu mare isihie. Şi la maiu 3 zile, vineri dimineaţă, la leat 90, au plecat la ordie către Giurgiuv"10.
Acelaşi eveniment, într-un Miscelaneu de cronici moldoveneşti:
"1789. octomvrie 7, duminecă la 5 ceasuri din zi, au plecat măria sa Neculae voevod Mavrogheni din mitropolie la Giurgiul, iar la 29 seara au întrat nemţii în Bucureşti"11.
Şi exemplele ar putea continua.
Fiindcă ne aflăm în zona istoriei politice să ne oprim însă şi asupra altor momente înscrise în memorie de micii "cărturari". Multe însemnări se referă la schimbările de domnie: înscăunarea şi mazilirea.
"1798, ianuarie 6 zile, au venit domnu aicea în Bucureşti Gheorghe vodă Hangearliul". Însemnarea s-ar fi putut opri aici dar cel ce scrie reţine şi ceea ce probabil nu era foarte obişnuit:
"Şi au venit într-o noapte năuntru aicea, fără alaiu, că cuca nu-i venise de la împărăţie"12.
În acelaşi Miscelaneu e surprins şi momentul de final al domniei: la 8 februarie 1799 a fost mazilit iar la 18 februarie a venit trimisul turc şi "au tăiat capul lui Gheorghe Hangerli voevod în Bucureşti"13. Se reţine, cu acest prilej şi numirea noului domn:
"Şi după mării sa au venit Alexandru Muruzu voiuvod întru a doo domnie" însoţit de un fapt neobişnuit chiar şi pentru acele vremuri sângeroase: "vineri la 7 ceasuri din zi au luat capu şi trupu lui s-au aruncat la scara domnească cu mare necinste"14.
Războaiele, schimbările dese de domnie sunt doar câteva aspecte ale unuia din cele mai tensionate secole ale istoriei noastre, secolul al XVIII-lea. Fiindcă alături de acestea, epidemii, cataclisme naturale, toate fără putinţă de-a fi controlate, se ţin lanţ.
Nimic n-a întrecut însă spectrul înfricoşător al ciumei care, izgonită în secolul al XVIII-lea din Apus, s-a abătut îndeosebi asupra regiunilor sud-estice ale Europei, atât de apropiate de hotarele de contaminare din Orient. Timp de un secol, ciuma a secerat neîntrerupt viaţa locuitorilor din Ţările Române, exceptând câteva perioade scurte de acalmie (1700-1710, 1724-1727, 1740-1747). La sfârşitul secolului al XVIII-lea, ciuma devenise endemică în Principate. Însemnările pe cărţi ne introduc în imperiul fricii provocate de acest flagel, asociat de cele mai multe ori cu alte cataclisme naturale.
Ion Neculce, în Letopiseţul Ţării Moldovei, scrie despre "omorul" ce l-a cunoscut oraşul Iaşi în toamna lui 1738, după ce vara cutremurele terorizaseră "mai bine de o lună, mai în toate zilele":
"Şi s-au şi început mare ciumă în Eşi, s-au ţinut pân despre toamna omorul, toată vara pân la luna lui dechemvrie"15. O altă însemnare prezintă suferinţa unor părinţi "omini bătrâni, ca de 70 de ani au mai bine" cărora le-au murit toţi cei şase copii "când au fost un omor de ciumă", în 1742 şi "au rămas numai bătrânii amândoi, singuri fără de ficiori"16.
La 1765 un Manole logofăt sin Stanciul însemna pe un Miscelaneu, alcătuit la 1706:
"Să se ştie că am scris eu, Manole logofătul, când eşiţi la Piiatră de ciumă şi ne călcase şi pă noi focul […]. Ci am scris ca să să ştie în luna lui mai în 15 zile, la leat 7273 (1765)"17.
Într-o altă însemnare din acelaşi Miscelaneu se semnalează o altă epidemie de ciumă, la 1795:
"Iunie 12, la leat 1795. A venit sf. cap al sf. Visarion, al doilea rând în Bucureşti, adus fiind de politie, cu multă cheltuială, pentru frica ciumii. Şi nu numai ciuma era, ci şi foamete foarte gria, cât mulţi din creştini au şi murit de foame. Că unii mânca tărâţe, iar mai mulţi şi coajă de copaci. O amesteca cu tărâţile de pâine şi cu aceia îş lungiia viiaţa. Am însemnat ca să pomenească cei din urma noastră […]. Manole ierodiiacon, zugraf, mahalaua Silvestru"18.
Memoria acestui flagel nu se pierde atât de uşor şi, în 1799, Ioniţă dascălul însemna pe un manuscris cuprinzând şi Fiziologul, care a circulat în Ţara Românească:
"De când ciuma cea de demult, când au fost şi ciumă şi foamete, leat 7225 (1717)"19.
Moartea cauzată de foame nu era, la rândul ei, o exagerare metaforică. Referitor la urmările aceluiaşi din 1717, N. Muste scria:
"S-au risipit ţările fugind oamenii unde au putut ca să găsească pita şi mulţi, din sărăcie, mâncau rădăcini de papură". În august 1785, în Maramureş ninge şi îngheaţă "bucatele"20, moartea instalându-se din nou.
Din cotidianul morţii nu lipsesc cutremurele care au avut, în secolul al XVIII-lea, o frecvenţă neobişnuită: în 1738, amintit de Neculce în Letopiseţ şi reamintit în 1795 de acelaşi Ioniţă dascălul mai sus pomenit: "De când cutremurul cel mare de demult leat 7246 miercuri în Rusalii"21; în 1774, "octomvrie 16 zile, la trei ceasuri de noapte s-au cutremurat pământul. Şi huetul au venit din sus […]. Năstase Scorţescu"22 sau, pe acelaşi Miscelaneu, "La let 1781, sâmbăta, octomvrie 9 noapte spre duminică la 6 ceasuri şi giumătate, s-au cutremurat pământul foarte tare"23. Pentru 1790 găsim mai multe consemnări: "Marte 26, 1790, sara, marţi la un ceas din noapte s-au cutremurat pământul foarte tare. Popa Toader (?)"24 sau "1790 marte 27, miercuri, în Săptămâna cea luminată seara, doao ceasuri din noapte şi jumătate, spre joi, s-au cutremurat pământul foarte tare. Eram la masă la dumnealui treti logofăt Velcea"25. Iată că detaliile înregistrării cronologice nu garantează şi veridicitatea lor. Pentru 1793 sau 1802, apar însemnări aproape identice ca formă.
E de remarcat, legat de consemnarea acestor evenimente, fixarea adesea amănunţită a intervalului temporal. Faptul e semnificativ, oglindind o schimbare de atitudini specifică premodernităţii. În economia existenţei, timpul capătă o altă valenţă. Ritmul vieţii devine alert, presează, obligă la trăiri mai intense, se distribuie în intervale tot mai scurte, fărâmiţate şi presărate de o mulţime de evenimente dramatice.
Am amintit până acum câteva ipostaze ale morţii (războaie, epidemii, cutremure…). Existau însă şi altele. Este de amintit spectacolul intermitent al execuţiilor publice, spectacol ce face parte din "pedagogia punitivă a lumii medievale"26, având menirea exprimată de Alexandru Mavrocordat în hrisovul din mai 1783, aceea de a înţelepţi şi înfrâna pe cei mai mulţi27. Impresia asupra publicului trebuie să fi fost puternică, şi aşa era, indiferent de starea socială căreia-i aparţinea condamnatul. Însemnările pe cărţi ne confirmă acest lucru.
Constantin Brâncoveanu organizase un astfel de "spectacol" când au fost readuşi în ţară boierii ce complotaseră la Poartă împotriva lui, atunci când "mult norod de oameni să strânsese cât toate uliţele erau împănate din cotro veniea". Unul din ei, Staico, e adus "în Târgul de afară al Bucureştiului şi l-au spânzurat în mijlocul Târgului la o zi de Târg"28.
În vremea lui Constantin Moruzi, a fost o altă execuţie de rezonanţă: "La 1778 avgust 18, vineri noapte spre sâmbătă s-au tăet Manolachi Bogdan vel vornic şi Ioan Cuza biv vel spătar în başca den nuntru din curte, fiind acolo închişi într-ace noapte. Şi tăindu-li-să capitile li-au pus pe laviţă la poarta curţii, şăzându de dimineaţa până la amiazăzi, văzându-le tot norodul"29.
O altă însemnare de pe un manuscris al Alexandriei din 1795 consemnează judecata domnească şi execuţia înfricoşătoare a celui care îl atacase pe Mitropolitului Iacov: "Să să ştie de când au giunghiiat pe sfinţâia-sa părinti Iacov, mitropolit, în divan gospod, suindu-să pe scăre să meargă la spătărie, după obicei, la cafe, fiind duminica […]. Şi s-au giunghiit de un Toader Cheribojoi […] ce au fost om a Metropolei. Şi ducându-l la divan eu dat vro 4 buzducani însuş vodă. Şi giudecându-l, l-au întrebat pentru ce au făcut această posnă. El au arătat că pentru strâmbătăţâli ce i s-au făcut la giudecată. Şi l-au hotărât vodă şi eu tăet capul şi trupul în 4 bucăţi şi l-au pus la răspântii, la let 1796, martie 16. Mihălachi Vartic"30.
Domnii înşişi au o moartea publică, ce face subiectul a nenumărate cronici, uneori chiar versificate, şi al multor însemnări:
"La 1777, octomvrie 1, duminică noapte spre luni s-au tăet Grigorie vodă Ghica la casăle de beilic de Ahmet beiu, capigi başa"31. Cruntul sfârşit al lui Hangerli vodă, înfăţişat pe larg şi cu secvenţe de-a dreptul cinematografice în scrierea lui Dionisie Eclesiastul32, este tragedia cea mai des invocată în amintirile vremii.
Moartea nu e trăită doar ca spectacol fiind şi o trăire în avans a propriului sfârşit, ceea ce nu-l face totuşi mai uşor de acceptat. Se pare că mesajul bisericesc nu reuşea să fie întotdeauna convingător şi că mărunta fericire a lumii acesteia era de preferat oricum fericirii eterne. Dacă în urmă cu câteva secole, un bun creştin ca Neagoe Basarab se pregătea să înfrunte moartea "în grija întristăciunii şi în frică"33, în acest veac întâlnim şi mai puţini dintre cei care se resemnează, precum Ghenadie, arhimandrit la mănăstirea Cozia: "acum m-am supus bătrâneţilor şi morţii"34.
Aşteptarea neliniştită a morţii e ilustrată mai clar în testamente, aşa cum relevă şi Ştefan Lemny în lucrarea sa dedicată sensibilităţii secolului XVIII. Cel mai personal fapt din existenţa unui om, evenimentul în faţa căruia suntem atât de singuri, este anticipat dureros. Astfel, Safta Cantacuzino mărturisea: "înfricoşându-mă de sfârşit cu multă jale a inimii scriu aceste puţinele rânduri"35, iar Ecaterina Mavrocordat îşi gândea testamentul cu teamă de "năvălirea şi năprasna morţii". Chiar şi un slujitor al bisericii, Vartolomei Măzăreanu, medita la "deşertăciunea lumii acesteia" temându-se de "ceasul morţii"36.
Pe un manuscris din Archirie şi Anadan copiat în jurul anului 1791 în Transilvania, logofătul Ion scrie cu tristeţe "după ce au murit maică-mea şăzând singur cum Dumnezeu ştie, iar maică-mea au răposat în anul 1790"37.
Iată şi durerea unui preot căruia-i moare întâi soţia, apoi fiica, în timp ce el însuşi era bolnav: "n-am ştiut când au murit, nici când au îngropat-o". Află abia după două săptămâni "şi atunci m-am îmbolnăvit şi mai rău şi mulţi bani am cheltuit cu doftor"38.
Văzut doar prin prisma unor astfel de evenimente, secolul al XVIII-lea apare ca unul foarte trist, în care "umbra lui Thanatos" - după fericita formulă a lui Ştefan Lemny - învăluie totul. Există însă, alături de obişnuitele bucurii ale vieţii, ceva ce luminează acest univers al fricii, al durerii şi al morţii: iubirea.
Din păcate, însemnările pe cărţi de care dispunem nu ne ajută în refacerea imaginii sentimentale a secolului. Ştim însă că ceva s-a schimbat, din abundenţa cărţilor cu subiecte erotice care circulă acum mai mult ca oricând, din plasarea începuturilor liricii noastre de dragoste în acest răstimp, din îndemnurile repe-tate ale bisericii de întoarcere la iubirea creştină. Se poate vorbi chiar de o acutizare a divergenţelor între iubirea platonică şi cea pasională, cu preeminenţa covârşitoare a Erosului, însoţită de dorinţa tot mai evidentă de a întârzia momentul morţii.
Însemnările pe carte însoţesc aceste trăiri iar scrisul devine un instrument al supravieţuirii prin amintire. Cartea este văzută ca posibil memorizator al unor vieţi obişnuite. "Şi eu încă voi muri; slova mea va rămânea şi cine o va citi tot mă va pomeni". Deşi sensul notaţiilor este încă predominant religios, de pomenire a răposaţilor după specificul ritualului funerar ortodox, se poate totuşi spune că umilinţa creştină ce recomanda anonimatul aparţine deja unei alte epoci.
Să revenim, din perspectiva însemnărilor, la autori şi la motivaţia copierii sutelor de manuscrise care au circulat în ţările noastre, în secolul al XVIII-lea. În covârşitoarea lor majoritate, cuprind însemnarea de copiere. Elementele care intră în componenţa unei astfel de însemnări sunt numele celui ce a copiat, data la care s-a început şi s-a sfârşit lucrarea, din îndemnul şi cu cheltuiala cui, scuze adesea exagerate pentru greşelile pe care le va constata cititorul şi, de multe ori, blestemul pentru furtul sau înstrăinarea manuscrisului. Succesiunea acestor elemente diferă de la un caz la altul, chiar dacă avem de-a face cu acelaşi copist. Alteori se adaugă elemente noi, după imaginaţia şi interesul pe care le-au avut fiecare.
Dar cine sunt copiştii, când, cum şi de ce scriu? Câteva zeci de copişti incidentali sau "profesionişti" putem cunoaşte numai din însemnări. Gabriel Ştrempel a întocmit chiar un catalog al copiştilor de manuscrise din cele trei ţări româneşti39.Cei mai mulţi sunt oameni cu oarecare ştiinţă de carte, dascăli, logofeţei, copii de casă, scribi în cancelariile domneşti, boiereşti sau bisericeşti. Întâlnim însă şi "copiştii de şcoală", cu pregătire specială, cu un stil anume de scriere, al şcolii căreia-i aparţin: Neamţ, Hurez, Râmnic ş.a. În activitatea lor - Ştefan Stârce, monahul Rafail de la Hurez, dascălul Ioniţă - se poate sesiza o relativă continuitate.
Copierea propriu-zisă, realizată după model şi mai puţin după dictare, aşa cum reiese şi din însemnări40, nu implica decât rareori contribuţii personale, concretizate îndeosebi în adaptări ale textului la capacitatea proprie de înţelegere (cu renunţări la unele pasaje, cu "traduceri" ale unor cuvinte în limbajul specific zonei de receptare sau "îndreptări", atunci când scriitorul este convins de oportunitatea lor).
De cele mai multe ori copierea se face la poruncă sau îndemn şi cu cheltuiala celui ce comandă cartea:
"S-au scris şi de noi, cu porunca şi cu toată chieltuiala sfinţiii sale părintelui arhimandrit chir Dionisie igumenul Sfintei Mănăstiri Hurezul"41 sau "fiind îndemnătoru de s-au scris aceste domnealui Păun Săulescu biv paharnic"42; alţii, precum Ştefan Stârce, se arată mai atenţi la deşertăciunile lumii:
"M-am apucat de scrisoare pentru ca să nu mă abat la lucruri necuvioase"43.
Mulţi copişti au dat probabil curs şi unor îndemnuri precum cel al lui Andonachi Berheceanu, copist al Fiziologului (1777) care spunea: "cine te va pohti ca să i-o dai să izvodească, cu totă inima, frate să i-o dai ca să o scrie. Încă şi să nu te roage cineva, dacă vezi ca pi cei ce iubeşte cărţâle sau iubeşte a scrie, încă îl fă cu cuvânt dulce să o iubiască şi să te roage să nevoi de a o scrie"44.
Multe manuscrise se copie însă şi "pentru însuş trebuinţa mea"45 sau ca "să rămâie copiilor mei"46 cum scrie Rafail pe un miscelaneu de literatură populară.
Mulţi dintre copişti scriu în răgazul zilelor obişnuite de lucru:
"Eu, Niculae, mai mic de toţi, am făcut această puţintică minune (iniţiale cu motive zoomorfe) fiind ostenit de bardă"47.
Un alt copist, Anghelcic, pe o Istorie a lui Erotocrit însemnează: "scriind-o pe apucate, când n-aveam treabă"48. Bucur Droc scrie pe un manuscris al Alexandriei, în 1796, în Transilvania:
"Am scris şi io cu mâna, că n-am avut ce mai scrie şi n-am avut niciun lucru atuncea şi avut răgaz de am scris"49.
Împrumutat spre a fi citit manuscrisul e supus uneori copierii:
"Scris-am eu, nemeşu [şters] că au fost această carte la mine în o jumătate de an"50; ori, "scris-am eu, Samoil […], anul 1799, în luna lui dechemvrie în 7 zile. Şi am scris rău, că mi-au fost foarte de grabă"51.
Sau, iată însemnarea de pe un manuscris al Cronicii Ţării Româneşti până la Constantin Brâncoveanu (1777):
"Şi o am scris eu Iordachi Sion, găsindu-lu la dumnealui vornicul Ioanu Cantacozino; fiind sluga dumisale m-am rugat di mi l-au dat di l-am scris, nu pre bini"52.
Preţuirea dată cărţilor se poate urmări tot în însemnări. Multe fac obiectul moştenirii. Pe un manuscris al Istoriei Poamelor copiat în Transilvania, în 1784, posesoarea sa din 1793 scrie:
"Această carte s-au cumpăratu adecă s-au vinitu de la împărţala de la taica moşu, de la dumnealui răposatu Nicula Voine şi mă iscălescu eu cu totu neamu, eu Alesandraţa fecioară curată adeveresc. 1793, dechemvrie 28"53.
Tot obiect al moştenirii este un Cronograf scris la începutul secolului al XVIII-lea care, "după pristăvirea dumnelui Mathei Fălcoianu, la împărţeala coconilor dumnelui au căzut în parte fiiului dumnelui Radu Fălcoianu vel pitar"54.
Că asemenea moştenire nu e neînsemnată ne convinge preţul unei cărţi în secolul al XVIII-lea. Un oarecare Dinu cumpăra de la logofătul Dianu un miscelaneu de literatură populară cuprinzând Floarea Darurilor cu 5 taleri55. "Andrei diiac" cumpăra de la Iordachi dascălul o Alexandrie "drept 3 lei bătuţi"56.
Copistul unui manuscris cuprinzând un Cronograf şi scrieri religioase notează şi cheltuiala cărţii: "lei 1, parale 10, pe o sută coale hârtiia bună; lei 13, parale 20 de tălmăcit şi de scris pe noadzăci coale, câte 6 parale de coală; 20 parale ţinte lăgaturului, de legat cartea. Fac cincispradzece lei, dzece parale"57.
De multe ori un sat întreg pune mână de la mână pentru cumpărarea unei cărţi, mai ales pentru folosul bisericesc. O Psaltire tipărită la Râmnic în 1779 "au cumpărat-o satul Rueni cu lei 6"58, iar "această Carte învăţătoare la oameni, adică Păucenie, o au cumpărat-o abrudenii dintre muntele Someşului […] şi au dat 10 oi cu miei […] şi aceste sântu oamenii carii au cumpărat"59. Urmează numirea celor 10 săteni şi a contribuţiei fiecăruia.
Însemnările acestea seamănă adesea cu un proces-verbal de vânzare-cumpărare:
"Să să ştie de cându am cumpăratu această carte de la dumnealui chir Dinul băiatul şi am cumpărat eu, Ene, în parale 30, leat 1800, iunie 20"60.
"Această sfântă Ivanghelie o am cumpărat eu Nechita dascăl di la Ioniţă Aorbanese din satu Bistriţa supt Bârgău şi am dat 6 florinţi şi jumătate de bărbinţă de brânză. 1797"61.
Darurile se însemnează deasemeni, cu gratitudine şi conştiinţa datoriei de pomenire: "Această carte anume Alexandrie să să ştie că iaste a preotului Ştefan ot Coltea Argeşanu rămasă de la unchiul moş popa Thoma ot Coltea dăruită de pomană. Leat 1784"62. Amintirea duioasă însoţeşte uneori filele cărţii: "iaste a mea, dăruită de frate-mieu cel mai mare anume Şărban […]. Şi mi-o legat nenea cu mâinile lui, ştiind şi meşteşugul legătoriei de cărţi […]. Şi pentru înştiinţare am scris. 1755"63, notează cu nostalgia altor vremi monahul Rafail.
Bune ilustrări pentru prestigiul simbolic al cărţii sunt şi blestemele de înstrăinare sau de furt care se conformează în general unui tipar oarecum stabil care invocă mai mult sau mai puţin detaliat judecata divină:
"Şi cine mi-ar lua-o, fără ştire sau fără voia mea, să fiia blăstămat de Domnul Dumnezeu şi de prea curata a sa maică şi de 12 slăviţ apostoli şi de 318 sfinţi părinţi de la soborul Nicheai, şi de mine în veaci neiertat. 1787, ghenarie 27. Ştefan Stârce"64. Proprietarii sunt vigilenţi gândindu-se şi la posibile pierderi:
"Aceasta Alexandrii de s-ar întâmpla ca să o fure cineva şi întrebând şi nedând-o să fii blăstemat de trii sute sfinţi părinţi dar şi perzându-o şi găsindu-o şi nedându-o a cui este, să fii trupul lui neputredu dacă va muri că această carte este a me, a lui Negoiţă blănar"65.
Pe o Geografie cumpărată cu 6 taleri de Marin, dascăl la şcoala Coltea, acesta blestema:
"Şi de să va care cumva pierde şi oricine o va găsi, să o aducă la mine şi să-şi ia colacul, iar neaducând-o, să aibă a da seama înaintea Domnului, ca un fur de cele sfinte"66.
Desigur, nu am epuizat însemnările de copist. S-ar mai putea spune multe despre ele. Nu în ultimul rând, faptul că ilustrează şi o schimbare de mentalitate. Scribul iese din umbră, îşi rosteşte numele şi ştie că acesta va rămâne în "istoria mică" a neamului. În ciuda modestelor semnături de "supuşi", "preaplecaţi", "copii de casă", "slugi", "logofeţei" şi "dintre toţi cei mai mici", ostenitorii scrisului nu vor să rămână anonimi. Şi nu doar ei, ci şi alţii, care vor "să să ştie" faptele trăite sau doar cunoscute de ei, vor "să să ştie" despre ei. Aceştia sunt de obicei cititori, presupunând că toţi cei care au scris ceva pe o carte aflată în posesie temporară sau definitivă sunt şi lectorii ei. Şi lectura este o trudă, pentru a cărei vrednică încheiere se cuvine "lui Dumnezeu laudă" şi inscripţionarea faptului în sine, chiar şi fără declinarea identităţii. Unii însemnează simplu "până aici cetetu", ca un semn de carte de unde lectura urma să fie reluată în vreme de răgaz. Succesiunea notaţiilor construieşte uneori un dialog imaginar: "am citit pe aciastă minunată istorie până la sfârşit"; "şi eu cel mai jos iscălitu pe aciastă istorie am cetit"67.
Alţii, probabil obişnuiţi ai lecturii, scriu precum acesta:
"De mult ce am cetit, am şi urât. Şi nemai având ce face, am scris pe această carte"68, nepierzând ocazia de a încrusta în memoria vremii un ascultător probabil: "fiind şi bade Costandin Goroveiu"69.
Interesante pentru nivelul de receptare al unora sau altora din cărţile manuscrise care au circulat în cele trei Ţări Române sunt însemnările de impresii:
"Aciastă carte istoricească ci să numeşte Halima iaste foarte minunată în istoriile sale politiceşti"70.
"Am citit şi eu această carte şi mult m-am folosit. Ghenadie ierodiacon"71.
Pentru unii miracolul cărţii nu poate fi pus la îndoială în ciuda lipsurilor mai mult sau mai puţin sesizate. Frumuseţea cărţii e recunoscută chiar dacă unii lectori nu se lasă uşor convinşi de cele aflate:
"Am cetit eu […] foarte frumoasă carte"72.
"Miron didascalos am cetit. Istoriile sânt minunate, dar nu sânt adevărate. 1789"73.
Sau "Această carte ce este cu minciuni cine au ţesut au fost foarte om băsnuitor. A eşit o forte minune. Oprea, scris-am eu"74.
Pe acelaşi manuscris, un cititor şi mai puţin îngăduitor scrie cu nemulţumire:
"Am cetit şi eu într-această carte şi nu am aflat alte cele nici ceva de folos, numai basnuri şi minciuni de cele ce trebue a spune muierilor şi fetelor care torc, ca să le sporească la furcă"75.
Alţi cititori pot trage învăţăminte din orice lectură, mai mult sau mai puţin "băsnuitoare", ca lectorul Istoriei Troadei care sfătuieşte la rândul său cititorul să înveţe din paginile cărţii ce înseamnă "credinţa muerească": "şi tu păzeşte-te bine ca să nu dai cu capu de pod şi să-ţi să împlinească această pildă"76.
Un altul, trage şi el, cu amărăciune, învăţăminte din aceeaşi istorie:
"Vezi, o, cititorule, la câtă necunoştinţă aruncă dragoste muerii pă Ahileas, ca şi oarecând pre împăratul Iord carele tăe capul Botezătorului da dragostea muerii". Desigur cunoscător şi "lovit cu capu de pod" acesta măcar recunoaşte că "otrava dulce este frumuseţea ei"77.
Există şi o altă categorie de însemnări de lecturare, cele care ne relevă nivelul de cuprindere al cititorilor.
Deosebirea dintre cei cu "înţălegire" şi cei pentru care cartea constituia un simplu exerciţiu de citire, lipsit de conştientizarea mesajului, poate fi percepută dintr-o însemnare de pe un manuscris al Istoriei lui Archirie şi Anadan (Moldova, 1793):
"Mulţi cetesc, dar puţini au înţălegire. Eu, nu pentru că să mă laud, înţăleg puţin. Că am avut vreame de a mai ceti şi alte cărţi, dar însă nu numai să ceteşti, ce să înţălegi şi cu fapta să urmezi"78.
Oricum, însemnările pe cărţi ilustrează existenţa unui public (cititori sau auditori) destul de pregătit pentru receptarea literaturii, fie ea istorică, de delectare sau de alt gen, capabil să sintetizeze conţinutul, să desprindă morala, să disocieze adevărul de "basnele" din text. Iată câteva rezumate de conţinut (cu specificarea că acestea aparţin îndeosebi copiştilor):
"Viaţa şi războaiele ale marelui împărat Alexandru, ce au fost la Machedoniia de la Filipu. Iară apoi cum au luatu toată lumea şi câte războae au făcut cu împăraţi mari şi cu toate limbile de pre faţa a totu pământul […] de la răsărit până la apusu. Şi s-au scris de cuvioşie sa chir popa Dimitrie Davideanul, la valeat 1793, martie întâia zi"79.
Rezumatul poate fi şi în versuri, cum sunt cele potrivite de grămăticul Matei Voileanul:
"De stricarea Troadei, ce am scris,
De Sivilla Eritreia s-au zis,
Cu mult mai înainte ea fiind,
În zilele lui Ghedeon trăind.
Carea şi altele au prorocit,
Şi aceasta vedem că s-au plinit"80.
Alţii sintetizează conţinutul transformându-l în motivaţie a lecturii:
"Înştiinţare pentru ci să cade a citi Alexandria. Pentru ca să ştie adâncurile scripturilor şi ca să ştie cum au fost mai înainte şi cum trae ominii şi cum s-au bătut împăraţi în lume"81.
Circulaţia a numeroase cărţi a impus selecţia, în conformitate cu structura mentală, cu sensibilitatea şi necesităţile practice ale societăţii româneşti. Aceasta a implicat dezvoltarea spiritului critic, sesizarea diversităţii, judecarea şi alegerea alternativelor mai bune, mai funcţionale, care înseamnă, în ultima instanţă, emancipare şi individualizare. Cartea a permis individului să se exteriorizeze, să iasă din anonimat (cel mai adesea în forma simplă a însemnărilor pe cărţi), să-şi reconsidere şi să-şi revalorizeze existenţa, într-un proces de desprindere treptată de precepte, valori, atitudini considerate până atunci imobile şi intangibile. Secolul al XVIII-lea a adus cu sine disoluţia valorilor tradiţionale, înlocuirea lor treptată cu altele noi, proces primordial în orientarea spre modernitate, care înseamnă şi la noi, ca şi pretutindeni, deschidere spre noi experienţe, spre inovaţie şi schimbare, acceptarea de noi moduri de a simţi, de a gândi şi de a acţiona. Amploarea şi profunzimea infiltrării acestor transformări e greu de precizat. Există zone socio-mentale rămase în umbră, despre care nu ştim decât foarte puţin. "Cei mici", pe care am încercat să-i dezvăluim, nu sunt toţi şi nu sunt "cei mai mici". Putem admite însă că noile reprezentări au cuprins, într-un fel sau altul, întreaga societate românească, iar cartea laică şi-a avut locul şi rolul său bine definit în acest proces.
.

1 N. Iorga, Inscripţii şi însemnări din bisericile Iaşului, Bucureşti, Socec, 1907, 90 p.; I. Bîrlea, Însemnări din bisericile Maramu-reşului, Bucureşti, 1909; N. Iorga, Istoria ţării prin cei mici, în RI, VII, 1921, nr. 1-3; Idem, Observaţii şi probleme bănăţene, Bucureşti, 1940; Ion C. Nicola, Culegere de însemnări din cărţile noastre vechi, în MB, 10-12, 1966; Dan Rîpa-Buicliu, Cartea românească veche cu însemnări, în "Danibius", nr. 6, 1973; Aurora Ilieş, Însemnări de pe cartea veche românească (1527-1821), în SMIM, vol. VI, 1973; Elena Rodica Colta, Însemnări de pe cărţi vechi româneşti - documente ale veacurilor trecute arădene, în "Ziridava", XI, 1979; Eugen Pavel, Cărţi cu însemnări manuscrise, în "Sargetia", 14, 1979; Iacob Mârza, Semnificaţia cărţii în comunităţile rurale româneşti transilvănene (secolele XVII-XVIII) în lumina însemnărilor: mentalitate şi sensibilitate, în AIIX, vol. XXX, 1993, p. 123-135).
2 Excepţie face Ilie Corfus, Însemnări de demult, Iaşi, Junimea, 1975, 339 p., care clasifică aceste însem-nări după fragmentul de realitate reflectat: războaie, epidemii, cutremure, istorie politică internă, istorie politică externă, istorie economică, istorie socială, cumpărare sau dăruire de carte, incendii, învăţământ, cronici mici, lăcuste, inundaţii, eclipse, comete, mito-logie populară.
3 N. Iorga, Istoria ţării prin cei mici, în RI, VII, 1921, nr. 1-3, p. 26.
4 Cf. Ştefan Lemny, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Bucureşti, Editura Meridiane, 1990, p. 150.
5 Ibidem, p. 14.
6 Ibidem, p. 15.
7 Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclo-pedică, 1987, vol. III, p. 240.
8 Ilie Corfus, op. cit., p. 74.
9 Ibidem, p. 82.
10 Ibidem, p. 79.
11 Ibidem.
12 Gabriel Ştrempel, op. cit., 1983, vol II, p. 56.
13 Ibidem, p. 68-69.
14 Ibidem, p. 69.
15 Ion Neculce, în idem, Opere, ediţie îngrijită de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 807.
16 Cf. Ştefan Lemny, op. cit., p. 121.
17 Gabriel Ştrempel, op. cit., vol. III, p. 35.
18 Ibidem.
19 Ibidem, p. 70.
20 Cf. Ştefan Lemny, op. cit., p. 122.
21 Gabriel Ştrempel, op. cit., vol. III, p. 69.
22 Ibidem, p. 240.
23 Ibidem.
24 Ilie Corfus, op. cit., p. 243.
25 Gabriel Ştrempel, op. cit., vol. II, p. 332.
26 Ştefan Lemny, op. cit., p. 122.
27 Ibidem, p. 123.
28 Ibidem, p. 123-124.
29 Gabriel Ştrempel, op. cit., vol. III, p. 240.
30 Ibidem, p. 41.
31 Ibidem, p. 240.
32 Cf. Ştefan Lemny, op. cit., p. 125.
33 Ibidem, p. 134.
34 Gabriel Ştrempel, op. cit., vol. III, p. 137.
35 Cf. Ştefan Lemny, op. cit., p. 135.
36 Ibidem.
37 Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, Bibliografia analitică a literaturii române vechi. Cărţile populare, Bucureşti, Editura Academiei, 1976, vol. I/1, p. 134.
38 Cf. Ştefan Lemny, op. cit., p. 126.
39 Gabriel Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti până la 1800, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1959, 350 p.
40 "Această Alexandrie am izvodit-o de pe o Alexandrie veche, ce au fost în turnul cel mare de la mănăstirea Putna" (Gabriel Ştrempel, Catalogul…, vol. III, p. 153).
41 Gabriel Ştrempel, Copişti…, p. 197.
42 Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, op. cit., vol. I/1, p. 89.
43 Ibidem, p. 229.
44 Ibidem, 1978, vol. I/2, p. 243.
45 Ilie Corfus, op. cit., p. 17.
46 Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, op. cit., vol. I/1, p. 74.
47 Cf. Cătălina Velculescu, Cărţi populare şi cultură românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p. 73.
48 Gabriel. Ştrempel, Copişti…, p. 7.
49 Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, op. cit., vol. I/1, p. 88.
50 Ibidem, p. 124.
51 Ibidem, p. 137.
52 Gabriel Ştrempel, Copişti…, p. 220.
53 Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, op. cit., vol. I/2, p. 351.
54 Gabriel Ştrempel, Catalogul…, vol. II, p. 104.
55 Ibidem, vol. III, p. 34.
56 Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, op. cit., vol. I/1, p. 81.
57 Gabriel Ştrempel, Catalogul…, vol. III, p. 388-389.
58 Ilie Corfus, op. cit., p. 203.
59 Ibidem, p. 193.
60 Ibidem.
61 Ibidem, p. 209.
62 Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, op. cit. vol. I/1, p. 63.
63 I. Corfus, op. cit., p. 197.
64 Ibidem, p. 17.
65 Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, op. cit, vol. I/1, p. 91.
66 I. Corfus, op. cit., p. 211.
67 Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, op. cit, vol. I/2, p. 308.
68 Ibidem, p. 285.
69 Ibidem.
70 Ibidem, vol. I/1, p. 92.
71 Gabriel Ştrempel, Catalogul…, vol. II, p. 101.
72 Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, op. cit., vol. I/1, p. 74.
73 Ibidem, vol. I/2, p. 308.
74 Ibidem, p. 315.
75 Ibidem.
76 Ibidem, p. 389.
77 Ibidem.
78 Ibidem, p. 139.
79 Ibidem, p. 84.
80 Ibidem, p. 375-376.
81 Ibidem, vol. I/1, p. 79.