Xenopoliana, X, 2002

DIMENSIUNEA ROMANTICĂ A EXILULUI PAŞOPTIST.
CAZUL ION HELIADE RĂDULESCU
- Mihai Chiper -
 

Este Heliade un romantic1? Ţinând cont de identităţile polimorfe care i-au fost atribuite, "inclasabilul" poet, lingvist, istoric, traducător, revoluţionar, locotenent domnesc, probabil pretendent la tron, exilat, poate fi menţionat şi ca utilizator de atitudini romantice? Din ce punct de vedere şi în ce măsură? Şi putem identifica figurile romantice din profilul unor texte, registrul de sensibilitate folosit, sau din opţiunile existenţiale alese la un moment dat?
Pentru a formula un posibil răspuns la aceste întrebări am apelat la perspectiva propusă de Roger Chartier, aceea de reistoricizare a studiilor literare şi extindere a ariei de investigaţie pe domeniul rezervat până la începutul anilor '90 fostei "istorii a mentalităţilor", evitând folosirea termenului de mentalitate şi preferându-le pe cele de "reprezentare" şi de "strategie"2. "Strategia" permite înţelegerea adaptării, reflexă ori calculată, a comportărilor la circumstanţe, în timp ce "reprezentarea" pune accentul pe schemele de percepere şi apreciere care constituie temelia gândirii. Ambele doresc să ia distanţă faţă de concepte globale precum "mentalitate"3.
Asupra controverselor stârnite de conceptul de romantism nu vom insista, rezumându-ne să delimităm semnificaţiile utilizate aici. Primul aspect este cel de ordin stilistic, compoziţional, din texte care aparţin paşoptiştilor, într-o proporţie covârşitoare tributare aceluiaşi registru de reprezentări romantice şi care împărtăşesc un "cod" de comunicare specific epocii. Vom identifica strategiile romantice, înţelese ca adaptare a comportamentelor şi atitudinilor romantice la circumstanţele sociale, vizibile în decizii sau opţiuni. În acestea ar trebui să găsim reliefate următoarele trăsături: stilistic avem o reacţie intensă a sensibilităţii, un raport disproporţionat între incitaţie şi ripostă, hipersen-sibilitate şi dezechilibru; reacţia poate fi depresivă - angoasă, decepţie, sau stenică - entuziastă, idealistă, mesianică şi, nu o dată, ele se pot succeda la acelaşi individ. Figurile romantice au o conştiinţă imperativă, fiind atrase de formele contestării - în religie de un Dumnezeu injust sau de o ierarhie clericală, iar în plan politic de un regim de opresiune4. În această idee, romantismul politic se exprimă prin apariţia unor personalităţi care ţin de profetismul reformator, de tipologia mesianică, un militantism revoluţionar grefat cu iniţiative utopice, în care revoluţia primează ca mijloc de acţiune. Mesianismul epocii romantice în Principate este impregnat cu sugestii biblice. Mesianicii paşoptişti se prezintă drept martiri ai unei cauze "sfinte", care nu poate fi altceva decât cauza poporului. "Datoria sfântă", ca sintagmă mobilizatoare, a generat efervescenţa excepţională a generaţii paşoptiste. Atingerea "aurei libertăţii" (N. Bălcescu) sau a "răsăritului luminii ce nu va mai apune" (C. Bolliac) cerea implicarea profundă în acţiunea socială şi naţională5.
În cadrul manifestărilor revoluţionare, exilul se poziţionează chiar în nucleul tare al referenţialului romantic. Exilul semnifică absenţa din aria şi tradiţia socio-culturală naţională. Condiţia exilului începe deseori cu un accident biografic şi sfârşeşte în cazurile mai fericite cu o renaştere spirituală. Izolaţi de mediul lor cultural de origine, obligaţi la izolare şi la o condiţie marginală, exilaţii descoperă resurse interioare de supravieţuire, fac faţă unor situaţii limită, iar personalităţile puternice se autodescoperă. Pentru romanticii europeni ai acelei vremi, exilul era o marcă a prestigiului, o validare a condiţiei existenţiale, probă a autenticităţii, în care personalitatea se poate manifesta plenar. Exilul ajunge să însemne dovada irefutabilă a sacrificiului pentru ideile politice sau ataşamentul pentru popor6. Acestei condiţii nu i poate imputa prefăcătoria, calculul meschin ori biografia retuşată. Cazul exilului paşoptist românesc este cu atât mai interesant. Exemplele sunt numeroase, elocvente şi, chiar aşa risipit şi frământat cum era fenomenul, s-a dovedit destul de activ ca să alimenteze ideologic viaţa politică românească de mai târziu.
Ion Heliade Rădulescu reprezintă un caz unic al exilului românesc paşoptist, nu numai prin durata de nouă ani a exilului(1848-1857), cel mai lung şi încrâncenat dintre exilurile paşoptiste, dar şi prin schimbarea survenită în cadrul operei heliadeşti. Chiar dacă, din perspectiva eficienţei politice şi diplomatice nu a avut mereu momente de reuşită, exilul lui Heliade este deosebit de cel al tovarăşilor săi. Perioada survine după ce el avea deja o carieră bine constituită, recunoscută şi apreciată de contemporani. Heliade pleacă pentru prima dată din ţară la 46 de ani, lăsând practic totul pe seama soţiei.
Care ar fi explicaţia? Bineînţeles, se poate anticipa represiunea politică pe care ar fi putut-o declanşa noul domn Barbu Ştirbey împotriva foştilor revoluţionari, însă, curios, nu îşi motivează în acest fel opţiunea. Securitatea şi libertatea propriei persoane, motivele cele mai evidente pentru a explica o asemenea peregrinare sunt total ignorate. În locul temerilor, îl regăsim animat de ideea de misiune ori în ipostaza de profet romantic reformator7, evidentă de altfel şi pe parcursul revoluţiei.
Figură ce se autoportretizează în tuşe eroice, Heliade explică, la bilanţul de un an, motivaţia sa: "Din nenorocirea mea şi exilul d-voastră vor (i)eşi multe la lumină pentru svânturata noastră patrie. Fără această catastrofă, naţia nu era să aibă atâtea scrise spre luminarea drepturilor sale şi străinii nu era să cunoască atâta. Acum un an, nu poporul, ci chiar deputaţii Adunării Naţionale franceze nu ştiau dacă Bucureştiul este în Bukara (sau) în Tataria. Vorbeam cu dânşii şi mi se pare că vorbeam cu oameni de pe alte tărâmuri. Acum, poporul, burghezii, literaţii cunosc că românii ţin de familia latină, adică romani, că sunt fraţii francezilor, italienilor, spaniolilor, portughesilor"8.
Cine se sacrifică în asemenea măsură nu poate să aibă decât o relaţie sanguină cu ideea de naţiune şi patrie. Pentru patrie, Heliade are cultul personalizării afective. Considerându-se "un fiu", el are o misiune pe care o datorează "mamei". Sacrificiul este unul autoimpus, în mărturisire, până la uitarea de sine, o dragoste cum numai un romantic o poate exprima: "Ce am promis Patriei am împlinit şi dacă n-am împlinit ceva, au fost numai cele începute înaintea mişcării noastre"9. Sacrificiul este unul care intersectează simbolic problemele propriei familii. "De am cheltuit ceva pentru tipărituri pentru cauză, am luat de la gura copiilor care rămăseseră săraci ca să proclame egalitatea"10. Părăsirea ţării în "Suvenirurile şi impresiile unui proscris" capătă accente alegorice: "Şi, în ardoarea sa, sufletul mi se uni cu sufletul tuturor fraţilor ce au căzut sub loviturile călăului. Glasul meu împrumută glasurile lor şi, în limba părinţilor mei, se prepară pentru cântecul meledicţiilor"11.
S-a observat la Heliade o conştiinţă a damnării, insuflată de obsesia sacerdotal-mesianică12. Numai "sacrificatul" este cel care se consideră îndreptăţit să ceară socoteală naţiunii, dacă aceasta nu-i este recunoscătoare, potrivit aşteptărilor sale. Astfel, îl regăsim autoipostaziat ca profet, într-o galerie respectabilă, într-una din corespondenţele sale nedatate. "O! Români! Români! Pe Ţichindeal îl lăsaserăţi predă serbilor, pe Şincai, a murit cerşetor, pe G. Lazăr, a murit cu un an înainte de moarte (…). O români! Din străinii ce veniră la noi toţi vă amăgiră, toţi vă despuiară, toţi se înavuţiră din drepturile şi patrimoniile voastre şi toţi vă batjocoriră (..). Să nu dea Dumnezeu Românie să ajungi ca Iudeea ce îşi ucidea profeţii. Îngrăşat-ai şi omorât-ai pe cei care te-au despuiat şi te-au batjocorit şi proscris-ai pe cei ce ţi-au voit binele"13. Sau, în 1850, el îşi dezvoltă condiţia damnatului în corespondenţa către N. Russo14. "Aşa e lumea frate, i se urăsce cu un om. Li se urâse atenienilor cu un Aristide (…), li se urâse ebreilor cu toţi profeţii (…). Au urât şi au crucificat pe Christ; l-au abandonat toţi, afară de Ioan; şi pe mine de ce să nu mă urască românii? Ce minune e asta. Christ să rămâie până la cruce numai cu Ioan, şi eu să am încă trei sau patru amici în Brussa. Causa este că îmi lipseşte mult până mă voi perfecţiona. Când aş fi perfect, m-ar abandona toţi".
O curiozitate este propria percepţie asupra stilului de viaţă adoptat, mereu la limita necesităţilor financiare, aşadar o condiţie de creaţie neprielnică în comparaţie cu posibilităţile din ţară. În 1853, într-un strop de luciditate, dublată de autocompătimire, se situează singur sub dimensiunea romantică a existenţei. "Cu toate acestea însă, nu crede că voi să mă arăt fără defecte - îi scrie prietenului Grădişteanu - însă nu am avut niciodată acelea cu care mă inculpară democraţii oficiali. Am eu a-mi inculpa altele cu adevărat grave şi mai vârtos ca tată; romanţul de a crede că am o patrie, când din dizgraţia în fiinţă n-am avut nici una vitregă, romanţul de a-mi pune toate în pericol şi însăşi tipografia, tipărind într-însa proclamaţia şi compromiţând-o astfel, romanţul de a-mi da toate minutele în timp de trei luni întru a întâmpina zarva preparată şi a scăpa ale altora şi viaţă şi avere şi a nu economisi câteva zile spre a asigura ale mele" (…). "Pentru aceasta mă vor judeca copiii mei amar, în acestea era punctul când se cuvenea a-mi aduce aminte că sunt şi tată, şi alte asemenea acestora, ce parte veniră dintr-o minte romantică şi parte din neexperienţă".15
În tipologia călătorului romantic se încadrează prin temperament aventurierul Heliade. El tinde să treacă dintr-o ficţiune literară spre o realitate istorică, exilul devenind un mod de a exista, un scenariu iniţiatic. În 1851, abia sosit la Chios, părăsit aproape de toţi prietenii, "adăpostiţi de doctrinele cele contrarii", cu excepţia lui G. Grădişteanu, pe care îl apreciază, mărturiseşte în parte resorturile deciziilor sale. "(...) asemenea sacrificiuri nu aduc nici un folos nici într-o parte nici în într-alta: sunt curat romanţuri şi eu nu mă fericesc când aş avea copiii sau fraţii sau amicii cu capete romantice", adăugând că "scoţând romantismul de la d-ta şi de la mine, rămânem cu ceea ce e bine a rămâne la nişte oameni de vârsta noastră şi a ceea este raţionabil şi durabil".16
În nici un caz Heliade nu şi-a închipuit că exilul va dura, cu o mică întrerupere, peste nouă ani. Treptat însă a devenit un mod de viaţă. Heliade a experimentat în lunile revoluţiei un rol care i s-a părut, probabil, o încununare a carierei de profet, în care creatorul de lumi utopice fusese invitat să-şi edifice visul pe pământ. Atitudinea sa poate fi descrisă ca tipic romantică pentru că investeşte în utopiile sale propria existenţă, timpul, efortul şi agoniseala unei vieţi, destinul şi viitorul propriei familii. Dintre revoluţionarii marcanţi, este printre puţinii care au totul de pierdut, fie prin raportare la familie (pe care Bălcescu nu o are), fie prin raportare la mijloacele de existenţă: exilat, Heliade nu mai are practic nici un venit. Tipografia sa, în care se tipărise proclamaţia de la Islaz, devastată, nu mai producea nimic.
Prin exil, Heliade nu adoptă brusc un anume registru de sensibilitate. Precedentele sale sunt binecunoscute şi au făcut multă vâlvă în epocă. Opţiunile romantice în acţiunea politică le surprindem în prestaţia lunilor de acţiune revoluţionară, în impresia de teatralitate a existenţei lui Heliade, care-şi "asumă fiecare acţiune în gesturi simbolice şi o descompune în atitudini".17 Fiecare decizie, de la instalarea tipografiei naţionale pe locul patului de suferinţă al lui Gh. Lazăr, la celebra mantie albă, pe care o adoptă ca semn distinctiv în timpul revoluţiei, incorporează sensul unei existenţe care se vrea simbolică18. Iniţiativele heliadeşti se produc cu regularitate pe o scenă publică. În timpul revoluţiei, preoţii din Cioplea erau unul catolic şi celălalt ortodox. Heliade îi pune să se îmbrăţişeze în numele unui Dumnezeu universal, al lui Iisus Poporul19, marcă a unei utopii evanghelice de coloratură ortodoxistă20.
Propria viziune despre istorie este şi mai explicită. "Istoria, frate, e ca un tablou istoric. Poţi face un tablou istoric fără personaje?". El îi scrie lui I. D. Negulici, în 1851, despre "oamenii ce toată ziua era pe scenă în timpul revoluţiei". "Bine sau rău, îmbrăcaţi cu mantie albă sau în ghebă, legaţi sau cocoşaţi, închişi prin bordeie (..). Lamartine îşi spune şi câte plete blonde îi dese Dumnezeu, de semăna cu un Cupidon. Louis Blanc, Ledon Rollin spun câte şi mai câte. Şi dacă întrebi de ce scriu aşa, îţi spun că tot omul e dator singur aş face un nume şi să nu se aştepte de la alţii (….). Unde vorbesc de Heliade, este că nevoia mă învaţă să pui actor pe scenă"21. S-a observat că în spiritul revoluţionar se poate vorbi de o reală judecată a istoriei după canoanele teatrului. Babeuf ia numele de Grachus şi preia prin aceasta un rol; când Charlotte Corday îl asasinează pe Marat, îşi asumă un rol sociologic perfect suprapus celui estetic - cultul tiranicizilor, legat de Brutus, un cult estetic şi unul politic22. În economia revoluţiei, teatralitatea are un scop bine definit: suspendă discursul, favorizând o comunicare simbolică mult mai eficace, având în vedere absenţa unui limbaj politic în rândul participanţilor.
Heliade nu este deloc un novice în capacitatea de a comunica prin gesturi şi atitudini cu masele, experienţa sa pre-paşoptistă fiind evocatoare. Fin psiholog, acordă o importanţă deosebită aspectelor legate de imaginea sa publică. Spaima de a nu se compromite apare ca un leit-motiv în corespondenţa sa. Încă de tânăr, se arată un observator atent al exerciţiului puterii. În 1834, proaspătul domn Alexandru Ghica (1834-1842) are o perioadă scurtă de corespondenţă cu, pe atunci, publicistul Heliade, în care cel din urmă se încumetă la sfaturi "îndrăzneţe", cum le califică chiar el23. Care sunt sfaturile? "Omul e maimuţă, şi vrea să placă şi mai vârtos celor mai mari"24. "Tot meşteşugul însă de a-l câştiga încetul cu încetul cu desăvârşire pe aceşti oameni şi a-i mântui, ca să fie astfel, din calea pierzării, este să nu-i aduci niciodată la îndoială, şi niciodată să nu-i pui în stare a cunoaşte un cuget cu două înţelesuri, lucru care, pe de o parte, este pricinuitor de răceală şi, pe de altă parte, micşorează caracterul celui mare şi cu sufletul şi cu puterea"24.
Ce anume scrie Heliade în exil? Autorul se dovedeşte foarte prolific, având în vedere activitatea sa de până atunci. Trauma înstrăinării este evocată în "Souvenire et impressions d'un proscrit" (1850) şi "Memoires sur l'histoire de la regeneration roumanie" (1851); "Protectorat du czar. Descrierea Europei după tractatul de la Paris", opere cu pretenţii filosofice - "Biblice" (1858), "Echilibru între antithese" (1859-1869), la care se adaugă o corespondenţă masivă. În tot această perioadă Heliade se află sub influenţa socialiştilor creştini şi a doctrinelor esoterice romantice, transformate în literatură de popularizare. Gânditorii care-i alimentau reflecţiile se numeau Pierre Leroux, Fourier sau Aime Martin, exemple de naivitate romantică primordială.
Fireşte, exilul nu catalizează armonia. Fiecare exilat îşi construieşte propria biografie, propria versiune asupra trecutului, diferenţe care le asigură, în final, identitatea ca membri ai unei grupări politice. Primite cu răceală şi cu multă ironie de Bălcescu, Alecsandri sau Ion Ghica25, "Suvenirurile şi impresiile unui proscris" a căpătat ulterior statutul unui document memorialistic de mare importanţă. Pentru a depăşi criticile, cauzate de erorile de evaluare, autorul a acceptat rectificările propuse ulterior de către Tell şi Pleşoianu în şedinţe de citire, special organizate cu revoluţionarii care au dorit acest lucru. Miza memoriilor o reprezintă "rolul", importanţa pe care fiecare revoluţionar a imprimat-o evenimentelor26, iar şedinţele în sine constituiau un interesant model de difuziune a limbajului romantic postrevoluţionar, regăsit ulterior în aproape toate textele paşoptiste. Ciclul memoriilor heliadeşti copleşeşte deceniul de după 1848. Se inaugurează o nouă stilistică, care coincide în mod fericit cu starea de spirit a celui exilat şi devine nota caracteristică a întregii literaturii scrise în afara ţării. În cadrul exilului, toţi revoluţionari deplâng, pe tonalităţi diferite, ocazia pierdută. Lamento-ul sau apostrofa heliadească sunt treptat adoptate de exilaţi, toţi începând să scrie ca el. Biblismul lui Heliade devine emblema stilistică a exilului27. Bălcescu îşi scrie unele părţi din "Românii sub Mihai Voievod Viteazul", în aceeaşi cadenţă, frazeologie heliadească; I. Brătianu, C. A. Rosetti şi D. Bolintineanu vor umple cu acelaşi stil publicaţiile occidentale. Stilistica textelor româneşti din exil este atât de uniformizatoare şi contagioasă, încât operele devin permutabile ca nume de autori, iar o operă precum "Cântarea României", până să i se stabilească autorul, a putut fi atribuită un timp mai multor scriitori28, chiar pe bază de argumente stilistice.
S-a semnalat că faţeta cea mai spectaculoasă a exilului lui Heliade rămâne cea stilistică. Heliade devine un alt autor de texte, el descoperind retorismul romantic al secolului al XVIII-lea, mai precis modelul Lamennais: sentimentalismul combinat cu referinţa biblică, exprimat în fraza cadenţată din "Paroles d'un croyant". Exprimarea lui Heliade va ajunge la antipozii vorbirii populare şi spontane din epoca prerevoluţionară. Fraza obişnuită se transformă în exortaţie solemnă, adaptată regiei romantice.
Conţinutul "Suvenirurilor şi impresiilor unui proscris" îşi revendică total titlul şi se înscrie sub semnul călătoriei romantice. Temperamentul şi viziunea, subiectivismul impresiilor, tipologia călătoriei, trăirile peregrinilor, redactarea şi mijloacele de compoziţie ţin de sensibilitatea romantică. Cu o mare putere de iluzionare, Heliade, eroul, răzvrătit şi demiurgic, se închipuie înaintea divinităţii, căreia îi reproşează indiferenţa faţă de cauza fraţilor săi: "Dumnezeu al iubirii, unde este a ta justiţie şi omnipotenţă? Cui ai lăsat un popol ce s-a sculat în numele tău?" Alături, întâlnim romantizarea antichităţii, vizibilă în descrierea Eladei, aversiunea pentru Napoleon, tipică romanticilor (ajunge la mormântul acestuia, la Ajaccio, dar nu coboară de pe punte scuzându-se prin riscul dobândirii unui guturai).
În cazul "Memoriilor asupra regenerării române" surprinde funcţionarea într-un mod imprevizibil a istoriei şi a ficţiunii, versiunea subiectivă a faptelor29. Scrise la persoana a III-a, "Memoriile" marchează o intenţie de obiectivare (Heliade autorul şi Heliade eroul unor episoade sunt două mari euri diferenţiate). Texul este scris ca o primă imagine epică evenimentelor de la 1848. Peregrinările sale se desfăşoară pe un traseu bipolar Occident şi Orient, parcurs între noiembrie 1848 şi mai 1849. Forţat de context să se refugieze în Transilvania, apoi la Orşova, traversează Serbia, Croaţia, Styria, Bavaria, Frankfurt, urmează linia Rinului şi străbate "ţara belgilor", grăbit să atingă "ţara libertăţilor", Franţa. De aici va merge la Londra pentru a se reîntoarce la Paris, într-o acţiune donquijotească, de vreme ce oamenii "liberi şi drepţi" rămăseseră doar protocolari. Părăseşte Franţa, cu promisiunea de a nu o mai vedea, se îmbarcă la Marsilia pentru Constantinopol, unde nimereşte într-un moment cât se poate de inoportun: debarcarea ar fi însemnat internarea sa la Brussa. În lipsă de alternative, recurge la un itinerariu invers, întrerupt tragic lângă Trapani, unde vasul pe care se afla naufragiază, o călătorie sub semnul hazardului tipic romantic. Reia călătoria spre Paris, acelaşi capăt şi început de drum.
Prin acest itinerariu, deopotrivă sub semnul geografiei simbolice şi al celei sentimentale, Heliade se diferenţiază de călătorii iluminişti - Golescu, Asachi, Cipariu, Bariţiu, Laurian sau Kogălniceanu - care aveau un scop precis: documentarea. Heliade se înscrie în gruparea celor care se revendică de la Alecsandri, D. Rallett, Bolintineanu, Codru Drăguşanu, nume ce ilustrează cât se poate de bine călătoria romantică. Şi nici din această perspectivă pe Heliade nu-l puteam încadra cu uşurinţă. "Suvenirurile" nu se confundă cu seria. Apelul frecvent la propria experienţă revoluţionară, precum şi proiectarea de-a lungul paginilor când a posturii tribunului, când cea a martirului neamului, sau a profetului neînţeles conferă peregrinărilor conotaţii revoluţionare sau de "mandat al unui popor", încât paragrafele, s-a spus, dau impresia unei călătorii angajate.

1 Am optat pentru dimensiunea romantică, lăsând-o la o parte pe cea "histrionică", descrisă din perspectiva relaţiilor şi a dorinţei de putere. Am lăsat în plan secund ideologia politică - con-ser-vator legitimistă în raport cu puterea suzerană, Poarta Otomană, - opţiune nu mai puţin interesantă şi necesară pentru înţelegerea rolului său în revoluţia de la 1848. Vezi Mircea Anghelescu, Echilibrul între antiteze. Heliade - o biografie, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
2 Roger Chartier, Lecturi şi cititori în Franţa Vechiului Regim, Bucureşti, Editura Meridiane, 1997, p. 6.
3 Am considerat îndreptăţite observaţiile făcute de Peter Burke în Istorie şi teorie socială, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, care atrage atenţia asupra problemei "imobilităţii" acestui concept (p. 113). La ele se adaugă lipsa preocupării pentru diferenţă, pentru situaţiile conflictuale între cei care împărtăşesc atitudini şi sensibilităţi diferite. Burke mai semnalează pericolul omogenizării, lipsa variaţiilor la diferite niveluri; indivizii nu gândesc în acelaşi fel, nici măcar cu regularitate în funcţie de un spirit colectiv şi aleator din considerente ce ţin propria personalitate.
4 Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 11-15.
5 Simona Nicoară, Istorie şi imaginar. Eseuri de antropologie istorică, Cluj, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000, p. 198.
6 Pentru o sumară punere în temă vezi Bronislaw Baczko, Revoluţionarul, în Omul romantic, volum coordonat de François Furet, Iaşi, Editura Polirom, 2000.
7 Sorin Antohi, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Bucureşti, Editura Litera, 1994, p. 27.
8 N.B. Locusteanu, Ion Heliade Rădulescu, Scrisori din exil, Bucureşti, Editura Tipografia Modernă Gregorie Luis, 1891, p. 30.
9 Ibidem, p. 7.
10 Ibidem, p. 8.
11 I. H. Rădulescu, Suvenire şi impresii ale unui proscris, Bucureşti, Editura Dacia, 1975, p. 35.
12 Sorin Antohi, op. cit., p. 27.
13 N.B. Locusteanu, op. cit., p. 192.
14 Ibidem, p. 48.
15 Ibidem, p. 216.
16 Ibidem, p. 133.
17 Ioana M. Petrescu, Mic dicţionar. Scriitori români, coordonare şi revizuire ştiinţifică M. Zaciu în colaborare cu Marian Papahagi şi A. Sasu, Bucureşti, 1978, p. 253.
18 Ibidem, p. 254.
19 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Minerva, 1982, p. 137.
20 Sorin Antohi, op. cit., p. 27.
21 G. Potra, N. Simache, G.G. Potra, Ion Heliade Rădulescu. Scrisori şi acte. Studii şi documente, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 109-110.
22 Sorin Antohi, op. cit., p. 83.
23 G. Potra, op. cit., p. 10.
24 Ibidem, p. 14.
25 Mircea Zaciu, 1872-1972. Ion Heliade Rădulescu, în "Echinox", nr. 10, 1972, Cluj, p. 11.
26 G. Potra, op. cit., p. 108.
27 Mihai Zamfir, Exilul lui Heliade. Exilul romantic. Exilul, în "Viaţa românească", nr. 4, 1984, p. 48.
28 Mihai Zamfir, op. cit., p. 44-50.
29 Mircea Zaciu, "Vatra", nr. 6, 1972, p. 6.