Xenopoliana, X, 2001
DOCUMENTELE SECURITĂȚII ȘI CERCETAREA ISTORICĂ
Sorin D. Ivănescu
1. Dosarul personal
2. Dosare de problemă (mediu) și obiectiv
3. Supraveghere informativă generală (S.I.G.)
4. Dosarul de verificare (D.V.)
5. Dosar de urmărire informativă (D.U.I.)
6. Dosarul anchetă
7. Constituirea arhivei securității
Regimul comunist a însemnat, dincolo de lupta de clasă, controlul
tuturor domeniilor de activitate, crearea unor mecanisme destinate să producă atitudini docile și să garanteze că
nemulțumirea cetățenilor nu se va putea transforma într-o opoziție organizată.
La data de 30 august 1948 s-a publicat în "Monitorul Oficial" textul Decretului
nr. 221, privind înființarea și organizarea, în cadrul Ministerului Afacerilor
Interne, a Direcțiunii Generale a Securității Poporului (DGSP).
Inițial, s-a pornit de la personalul și structura Direcției Generale a Siguranței
Statului, pentru ca, în scurt timp, conducerea impusă de NKVD. (Alexandru Nicolschi,
Gheorghe Pintilie și Vladimir Mazuru) să treacă la reorganizarea și extinderea noii
instituții. O jumătate de an mai târziu, prin Decretul nr. 25, din 23 ianuarie 1949,
este înființată Direcția Generală a Miliției, iar la 7 februarie 1949 a fost
desființată Jandarmeria, fiind înlocuită cu trupele de
securitate. Deși Securitatea a suferit numeroase modificări de structură din 1948
până în 1989 (reorganizată în 1951, 1952, 1953, 1956, 1963, 1967, 1971, 1972, 1973,
1978), toate reorganizările efectuate au avut în comun următorul
model funcțional (fig. 1):
Direcțiile (ca o componentă a instituției centrale) reprezentau
liniile muncii de securitate, fiecare având o structură unică la nivel național (ex.
Direcția I - informații interne, Direcția a III-a - contrainformații). Fiecare dintre
acestea executa și coordona la nivel național munca de securitate pe profil, având în
coordonare și control serviciile omoloage din toate unitățile teritoriale. Unitățile
centrale erau structurate
în Servicii, în acord cu diversele aspecte particulare ale profilului general de muncă
al unității (probleme, obiective). Un caz special în rândul unităților centrale a
fost cel al informațiilor externe, ce au avut următoarea evoluție: 1951-1963 = Direcția I; 1963-1972 = DGIE sau UM
0123/1; 1972-1973 = DGIE sau UM 0626; 1973-1978 = DIE sau UM 0920; 1978-1989 = CIE sau UM
0544.
Unitățile teritoriale au fost create conform structurilor administrativ-teritoriale
existente. Fiecare unitate teritorială reprezenta, de fapt, o Securitate în miniatură,
la nivelul său regăsindu-se toate profilele de muncă, structurate în Servicii. Astfel,
dacă Securitatea are în compunere Direcții care coordonează pe plan național câte o
linie de muncă, o unitate teritorială este structurată în
Servicii, care coordonează în teritoriul de competență câte o linie de muncă (ex.:
Serviciul I - informații interne; Serviciul III - contrainformații etc.). Fiecare
serviciu al unei unități teritoriale se află într-o dublă relație:
de subordonare față de conducerea respectivei unități și de cooperare cu Direcția de
profil. Față de Direcția de profil există și o subordonare indirectă, aceasta
controlând activitatea serviciilor de profil din toate unitățile teritoriale (însă
conform organigramei, aceste servicii se subordonează unității din care face parte).
Și în cazul unităților teritoriale, informațiile externe au constituit un caz
special. Dacă până în 1963 erau de competența Serviciului 1 al fiecărei unități
teritoriale, după această dată acest serviciu a fost redenumit
după unitatea centrală de profil. Astfel, exista în fiecare unitate teritorială un
serviciu (UM) 0920 (sau (UM) 0544, în funcție de perioadă) care se supunea acelorași
criterii de subordonare ca și celelalte servicii (în categoria
unităților teritoriale poate fi inclusă și cea a municipiului București, în
documente ea fiind menționată, în funcție de perioadă, Securitatea Capitalei,
Direcția Securității București, Securitatea Municipiului București, Inspectoratul
Municipiului București Securitate etc.).
Indiferent de perioada la care se face referire, Securitatea a fost o structură
militarizată, fiind compusă din unități militare (UM***),
de aceea pe documentele de arhivă majoritatea unităților Securității se regăsesc cu
doi descriptori echivalenți: UM***, respectiv denumirea
explicită (ex. Direcția a III-a, IJS Iași etc.). Securitatea a întocmit dosare atât
pentru persoanele care au format agentura secretă (rețeaua informativă) și anume
Dosare personale, cât și pentru cele urmărite (Dosare de verificare, Supraveghere
Informativă Generală, Dosar de urmărire informativă, Dosare de problemă, mediu sau
obiectiv).
1. Dosarul personal
Având drept model sistemul de evidență sovietic, pentru toate categoriile de persoane din rețeaua informativă, ofițerii de securitate întocmeau dosare personale și fișe de evidență. Dosarul personal cuprindea, în capitole distincte, totalitatea materialelor care au stat la baza recrutării unui informator, precum și cele obținute despre el pe timpul activității desfășurate în această calitate. El se forma treptat, începând cu punctarea candidatului, adăugându-se mereu noi piese care trebuiau să susțină utilitatea și calitățile sale, inclusiv rezultatul verificărilor făcute asupra sa.
Un astfel de dosar conținea:
Coperta de dosar se completa cu unitatea care a făcut recrutarea, numărul de înregistrare și data. Dosarele personale erau păstrate în fișetele ofițerilor operativi atât timp cât legătura era activă, iar după aceea erau clasate la arhivă la fondul rețea. Important e faptul că dosare personale se întocmeau și pentru persoanele care fuseseră solicitate de Securitate să devină informatori, dar refuzaseră oferta (faptul că există un dosar personal pe numele unei anumite persoane, nu indică în mod automat că aceasta ar fi colaborat cu poliția politică).
Dosarul (mapa) anexă cuprindea totalitatea notelor informative cu
scriere olografă furnizate de informator. Aceste materiale erau înregistrate într-un
opis, în ordinea obținerii, menționându-se data, la cine se referă și unde se
exploatează. Pe nota informativă originală ofițerul făcea câteva mențiuni: stânga
sus, data, casa de întâlniri (se folosea numele conspirativ), ofițerul care îl are în
legătură, indicativul acestuia, dreapta sus, numele conspirativ al informatorului (calitatea - sursă,
colaborator informator), iar la subsol făcea referiri privind modul cum sunt cunoscute
în evidențele de Securitate persoanele amintite în material (în dreptul acestor
rânduri apar inițialele
N.B. - nota biroului). După clasarea la arhivă, dosarul anexă avea un regim special, nu
se dădea la consultat, iar după 5 ani de la clasare era distrus pe baza unui
proces-verbal. Acest ordin nu a fost respectat întotdeauna, în arhivele SRI păstrându-se și astfel de dosare.
Rețeaua informativă (agentura secretă) a constituit principalul mijloc prin care
Securitatea culegea și verifica informațiile. Munca cu agentura consta în recrutarea,
instruirea, organizarea și dirijarea rețelei informative de către ofițerii de
Securitate. În perioada 1948-1964 principalul obiectiv al activității a fost
represiunea, lucru ce decurge și din modul în care a fost folosită agentura secretă.
Rețeaua era formată din:
a) colaboratori, care erau persoane folosite în mod ocazional, în special pentru verificarea unor
informații. Contactele cu ofițerii de legătură erau ocazionale, în funcție de
cazurile la care se lucra. În această calitate erau recrutați acei funcționari care
puteau servi cu date Securitatea, precum cei de la oficiile poștale și telefonice, recepționerii
de la hoteluri și chelnerii (ultimii folosiți pentru plasarea tehnicii operative la
mesele din localuri), precum și cei ce lucrau la serviciile de cadre din întreprinderi.
Erau recompensați în bani sau obiecte și li se făcea o instruire specială.
b) informatori
necalificați, folosiți de Securitate temporar, instruirea lor fiind mai sumară, iar
în cele mai multe cazuri nu li se lua un angajament scris. Cei care obțineau rezultate
de interes puteau fi trecuți ulterior în categoria informatorilor calificați.
c) informatori calificați,
persoane recrutate în mod special pentru o anumită problemă și care beneficiau de o
instruire în detaliu, un contact mult mai des cu ofițerul de legătură, primind din
partea acestuia sfaturi cu privire la modul de comportament pe lângă obiectivul aflat
în atenție, modul de purtare a dialogului. La recrutare, informatorii calificați
primeau numele conspirativ, erau instruiți în privința legendelor (adică a
acoperirilor) semnau
angajamentul, li se fixau parolele de intrare în contact cu ofițerii de legătură (care
se recomandau tot cu nume conspirativ). În funcție de caz, informatorii calificați
puteau fi predați altor ofițeri din structurile informative, dacă acest lucru se dovedea util.
d) rezidenți, recrutați din rândul
informatorilor calificați ce-și dovediseră calitățile în munca cu organele de
Securitate și cărora ofițerul le încredința în legătură de la 4 până la maximum
8 informatori necalificați sau colaboratori.
e) gazda caselor de întâlnire era acea
persoană care, în mod conștient și conspirat, punea la dispoziția Securității
anumite încăperi sau locuințe pentru realizarea întâlnirilor cu agentura (în vederea
unei depline discreții a contactelor ofițer-informator întâlnirile nu au loc la
sediile organelor de informații sau în locuri publice). Gazda caselor de întâlnire era
recrutată respectându-se regula de studiere și verificare a acesteia, apoi de comun
acord ofițerul și gazda stabileau acoperirea (justificarea, mai ales față de vecini, a vizitelor în lipsa gazdei).
Se recrutau mai ales persoane fără familie sau care lipseau prin natura profesiei
perioade mai lungi de la domiciliu. Întâlnirile cu agentura erau anunțate din timp
gazdei. În casele de întâlniri erau
introduși cel mult cinci-șase informatori, iar în cazul trădării unuia dintre ei
locuința era abandonată.
Gazdei i se întocmea dosar personal, ce cuprindea angajamentul, schița locuinței,
vecinii, legenda, evidența recompenselor acordate și a agenților introduși.
Recrutarea agenților (informatori, colaboratori, gazde) e un proces considerat ca foarte important pentru un serviciu secret, ei neputând fi înlocuiți de celelalte mijloace de culegere a informațiilor, respectiv cele tehnice. Securitatea a încercat să creeze o agentură de masă, având în vedere rolul său de poliție politică. În funcție de scop, recrutarea începea cu punctarea (alegerea) și studierea mai multor candidați, se trecea apoi la analiza materialelor de arhivă și se continua cu interceptarea corespondenței și a telefonului, filaj și investigații. Edificatoare este cunoașterea personală, realizată de ofițerul recrutor, astfel completându-se datele rezultate din studiul întreprins, precum și aflarea calităților și defectelor candidatului, concluziile permițând trecerea la faza de atragere treptată la colaborare (în acest moment primea unele sarcini ușoare). În caz că recrutarea se solda cu un eșec, ofițerul trebuia să aibă pregătită varianta de retragere, ce trebuia să lase candidatului impresia că motivele discuțiilor nu aveau ca obiect recrutarea sa ca agent. Dacă recrutarea avea succes, după luarea angajamentului începea activitatea de instruire. Verificarea sa continua pe tot parcursul colaborării.
Recompensarea agenților era folosită în vederea stimulării informatorilor și se realiza în mod diferențiat, în funcție de personalitate, motivație și riscul la care era supus. Ea putea fi făcută în bani, cadouri sau sprijin în rezolvarea unor probleme personale. Banii se dădeau cu chitanță, semnată de agent cu numele conspirativ pentru a putea fi decontați de ofițer.
2. Dosare de problemă (mediu) și obiectiv
Se deschideau numai cu aprobarea șefului suprem al Securității și
erau organizate după anumite criterii, pentru a cuprinde cât mai multe persoane, care
prin activitatea desfășurată puteau prejudicia interesele regimului comunist. În acest
mod s-a ajuns la urmărirea specializată, în dosare de problemă a foștilor membri ai
mișcării legionare,
ai partidelor istorice (PNL, PNȚ), ofițerilor deblocați din Poliție și Siguranță, a
foștilor condamnați pentru "activități contrarevoluționare". Dosare de
problemă au existat și în domenii precum învățământ-tineret, culte, studenți
străini, presă etc. În anii '80 a apărut așa-numitul dosar de mediu, ce cuprindea
supravegherea generală a grupurilor de persoane cu pregătire asemănătoare, indiferent
dacă aveau sau nu antecedente politice.
Persoanelor urmărite în această formă de lucru li se întocmeau mape de verificare
informativă, care erau clasate în arhivă în momentul în care se aprecia că
activitatea desfășurată nu punea în pericol regimul. Informațiile ce se găsesc în
mapa persoanei respective erau furnizate din dosarul de problemă. Dacă se constata că
persoana avusese "manifestări dușmănoase", era trecută într-o formă mai
complexă de lucru, adică de urmărire informativă, situație ce presupunea luarea unor
măsuri de supraveghere calificată (dirijare de informatori, recrutarea unora noi din
anturaj, filaj, interceptare).
Mape de supraveghere reformativă în probleme se întocmeau și foștilor deținuți
politici după eliberare, pentru a li se afla comportamentul.
Dosarele de obiectiv cuprindeau supravegherea generală a tuturor persoanelor din cadrul
unei întreprinderi sau instituții. Ele erau grupate pe colective de ofițeri, în
funcție de profil (ex. Industrie chimică, comerț exterior, combinat de utilaj greu
etc.). În funcție de situație, o persoană putea să devină obiectul urmăririi
într-un astfel de dosar, dacă stârnea interesul Securității.
Dosarele de problemă și cele de obiectiv cuprindeau câteva capitole distincte:
În funcție de conținutul materialelor ce se acumulau în timp în
cadrul acestor tipuri de dosare, se puteau lua măsuri de adâncire a verificărilor,
fiind trecuți într-o formă superioară de lucru (ex. Dosar la urmărire informativă -
D.U.I.).
Dosarele de problemă (mediu) și obiectiv intrau în categoria bazei de lucru generale
(în fond o evidență generală), din acestea fiind selectate persoanele ce urmau să
facă obiectul unor forme calificate de urmărire în cadrul S.I.G. (Supraveghere
informativă generală), D.V. (Dosarului de verificare) sau D.U.I. (Dosarului de urmărire
informativă).
3. Supraveghere informativă generală (S.I.G.)
Formă de lucru inferioară a Securității, în ea fiind cuprinse acele persoane din ansamblul bazei de lucru, care au avut funcții importante în cadrul partidelor istorice, sau suferiseră condamnări mari pentru "activități contrarevoluționare", precum și cei care adoptau poziții critice la adresa regimului. Asupra lor era dirijată agentura din mediu sau obiectiv. În funcție de conținutul materialelor ce se acumulau, unele persoane puteau fi trecute într-o formă superioară de verificare.
4. Dosarul de verificare (D.V.)
Formă organizată de urmărire a persoanelor care prin preocupări sau
antecedente politice reprezentau un pericol pentru regimul comunist. Această formă de
lucru trebuia să se limiteze la o perioadă de șase luni, timp în care, prin măsurile
întreprinse, trebuiau să se clarifice suspiciunile existente. Erau urmăriți prin dosar de
verificare persoane aflate în baza de lucru sau care inițial au făcut obiectul unei
verificări prin S.I.G. Dosarul de verificare cuprinde planul de măsuri preconizate și
termenele de executare, numele ofițerilor ce trebuiau să răspundă, modul cum era dirijată agentura secretă
și mijloacele tehnice specifice (interceptare, filaj etc.).
Închiderea dosarului de verificare se putea face fie ca rezultat al neconfirmării
materialelor existente inițial, ca urmare a "influențării
pozitive" (metodă folosită de serviciile secrete în vederea determinării unei
persoane să acționeze în direcția dorită de ele, Securitatea apelând la membrii de
familie ai celui urmărit, la prieteni, șefi, pentru a schimba atitudinea celui în
cauză), a avertizării (măsură prin care se atrăgea atenția unei persoane că,
în cazul continuării atitudinii adoptate, asupra sa se vor lua măsuri mai dure. Aceasta
avea loc de cele mai multe ori la sediul Securității, după aprobarea unui raport în
care erau sintetizate informațiile existente despre persoana urmărită. În finalul
avertizării se încheia un proces verbal prin care cel în cauză se angaja ca pe viitor
să se abțină de la comentarii sau activități "ce aduceau prejudicii societății
socialiste") sau destrămării (se acționa pe baza unui plan aprobat,
începându-se cu slăbirea influenței liderului. Se folosea influențarea prin agentură
sau familie, compromiterea prin crearea de suspiciuni în ceea ce privește o posibilă
colaborare a acestuia cu Securitatea, șantajul, timorarea sau chiar dislocarea din
localitate).
În funcție de rezultat, la expirarea termenului se putea face propunerea pentru a se
continua supravegherea într-o formă superioară, respectiv prin D.U.I.
5. Dosar de urmărire informativă (D.U.I.)
Era forma superioară de lucru instituită de Securitate. Baza începerii urmării o putea constitui antecedentele politice ale unei persoane, dar mai ales acțiunile întreprinse de aceasta, care ar fi putut pune în pericol siguranța regimului comunist. Important e faptul că pentru întocmirea acestor dosare nu se respecta principiul cronologic, plecându-se de la premisa că ele trebuiau să răspundă în principal muncii informativ-operative, ele fiind grupate pe criteriul apartenenței (note informative, rapoarte de investigații, de filaj etc.), încât cercetarea unui astfel de dosar devine foarte greoaie. Un dosar de urmărire informativă cuprindea mai multe piese:
6. Dosarul anchetă
Era întocmit pe plan central, inițial de Direcția a V-a, iar ulterior, în baza HCM nr. 1361 din 11 iulie 1956, de Direcția VII anchete, iar în teritoriu de către Serviciile corespondente, pentru cazurile în care se săvârșeau infracțiuni la adresa statului, prevăzute ca atare de codul penal.
7. Constituirea arhivei securității
Arhiva, evidențele centrale și locale de securitate s-au constituit la începutul anilor '50, odată cu clasarea primelor dosare (Decretul nr. 50 din 30.03.1951 reorganiza Direcția Generală a Securității poporului și înființa 6 noi servicii, printre care apare și Serviciul evidență).
Arhiva a fost organizată pe sistemul fondurilor, fiecăruia corespunzându-i un anumit tip de dosare.
a) Fondul operativ.
Aici se clasau dosarele de acțiuni informative (dosarele de obiectiv, problemă, dosar de
verificare, dosar de urmărire informativă), materialele care au constituit baza
lucrării în cartoteca evidenței generale, precum și materialele provenite din
prelucrarea arhivelor preluate de la fostele organe de informații și siguranță
(Serviciul de informații al armatei, Secția a II-a a Marelui Stat Major, Serviciul Special de Informații,
Jandarmeria, serviciile operative din Direcția Generală a Poliției de Siguranță,
Consiliului de Miniștri, Serviciul special al C.F.R.). Se mai clasau separat și
materialele provenite din T.O. (tehnică operativă), care aveau același număr de înregistrare
cu al dosarului de acțiune informativă.
b) Fondul rețea
cuprinde dosarele personale ale foștilor agenți (informatori, rezidenți, gazdele
caselor de întâlniri) și ale celor care au refuzat colaborarea cu
Securitatea.
c) Fondul anchetă penală era constituit din
dosarele de urmărire și cercetare penală finalizate, dosarele de anchetă penală
privind persoanele demascate public (dosarele tribunalelor militare), mapele de
penitenciar, colonii de muncă, dislocare și domiciliu obligatoriu, mapele de evidență
a bunurilor arestaților (aveau același număr de înregistrare cu al dosarului de
anchetă penală).
d) Fondul neoperativ era format din dosarele
de cadre ale ofițerilor, subofițerilor care erau trecuți în rezervă, personalului
civil, corespondența între unitățile de Securitate, statele de plată, documentele
întocmite de serviciile administrative și secretariat.
e) La fondul documentar se clasau materialele
obținute din prelucrarea arhivelor preluate de fostele organe de informații, care nu
prezentau interes operativ, dar aveau valoare documentar istorică (se organizau în
funcție de tipologie, în esență ele cuprind problemele cu care s-au confruntat
serviciile de informații românești în perioada interbelică și în timpul celui de al doilea război mondial,
mai puțin cele despre mișcarea socialistă și comunistă, care au fost selectate și
predate Arhivei Comitetului Central al PCR).
Evidența dosarelor care se păstrau în arhivă se ținea în registre inventar pentru
fiecare fond în parte, controlul efectuându-se cel puțin o dată la 3 ani.
Evidența de securitate cuprindea date despre: "trădătorii de
patrie", persoanele condamnate pentru comiterea de infracțiuni contra securității
statului; membrii organizației legionare și ai altor organizații cu caracter fascist;
membrii fostelor partide "burghezo-moșierești" și ai organizațiilor de
tineret ale acestora; membrii fostelor organizații naționalist-șovine; demnitarii,
parlamentarii, prefecții și subprefecții "statului burghezo-moșieresc"; foștii
industriași, bancheri, moșieri și mari comercianți; cadrele de conducere și foștii
funcționari operativi ai "aparatului burghez de represiuni", ai serviciului
secret de informații și ai celui de contrainformații militare, ale penitenciarelor și lagărelor de deținuți
politici, precum și persoanele care au colaborat cu aceștia, ofițerii și subofițerii
fostei armate burgheze cunoscuți cu "activitate antidemocratică"; militarii
din trupele fasciste germane; persoanele din rândul cultelor și sectelor care au desfășurat
activități contra securității statului; alte persoane despre care se dețin
informații că au desfășurat activitate contra securității statului. Sistemul de
evidență generală era organizat la Serviciul "C", iar la inspectoratele județene de securitate se organiza
un sistem propriu de evidență pentru persoanele aflate în componența lor teritorială.
După anul 1968 în România documentele Securității încep a fi microfilmate, procesul
fiind continuat și de lucrătorii SRI până în 1997, când a fost declarat încheiat (pe coperta dosarului
trebuie să apară numărul Unității Militare care a realizat microfilmarea și data).
După 1990, SRI a predat documente din arhiva Securității, în urma unor protocoale,
către Ministerul
Justiției (HG nr. 1134/1990), circa 400.000 volume fond penal, și 80.000 volume din
același fond către Ministerul Public. În 1992-1993 au fost predați către Ministerul
de Interne 2.000 ml arhivă din fondul neoperativ (protocol nr. 167 din 18.06.1992) și
1.500 ml de materiale cu caracter documentar istoric către Arhivele Naționale.
Începând cu anul 2001, SRI a început să predea dosare către Consiliul Național de
Studiere a Arhivelor Securității).
Preluarea arhivei Securității, în totalitate, de către instituțiile specializate ale
statului (CNSAS), ar oferi istoricilor, și nu numai lor, un bogat material documentar
despre societatea comunistă în România.