Xenopoliana, X, 2002
PREMISE
PENTRU O ISTORIE A FORMELOR DE SOCIABILITATE MONDENĂ. SALONUL BOIERESC DIN PRIMA
JUMĂTATE A SECOLULUI XIX
- Dan Dumitru Iacob -
Studierea civilizației salonului se circumscrie
unui domeniu mai amplu de cercetare, cunoscut prin termenul de "sociabilitate",
obiect de anchetă de maximă importanță pentru istoriografia franceză din ultimii
cincizeci de ani. Termenul de "sociabilitate" provine din latinul sociabilis/sociare
care înseamnă a se asocia. Deși preocupările de definire a noțiunii sunt mai
vechi și aparțin sociologiei și psihologiei, meritul de a deschide în istoriografie
calea spre studierea acestui nou câmp de cercetare aparține istoricului francez
Maurice Agulhon1, care, în 1966, definea sociabilitatea ca "aptitudine majoră
a unei populații de a trăi intens relațiile publice". Cu toate că istoricii
întâmpină încă dificultăți în a circumscrie noțiunea și a-i da o definiție clară,
conceptul apare astăzi ca unul dintre cele mai pertinente pentru a analiza condițiile
culturale, sociale și politice care au condus la modernitatea politică a Europei
occidentale. Tendința care pare să domine în prezent se orientează spre chestiunea
constituirii spațiului public modern, prealabil dezvoltării democrației moderne2.
Ultimele teze, vehiculate acum în Franța, converg spre o definire a sociabilității
ca "formă de interacțiuni" care permite articularea unei veritabile sociologii
a practicilor sociale, grupate în categoria "sociabilitate mondenă"3.
Salonul monden este prin excelență o creație franceză, apărută în secolul al
XVI-lea odată cu afirmarea prețioșilor. Mitul salonului francez începe însă
cu secolul al XVIII-lea datorită rolului intelectual pe care salonul l-a avut
în difuzarea filozofiei Luminilor, în conturarea ideologică a Revoluției și
în afirmarea națiunii franceze. Atenția cercetătorilor preocupați de istoria
salonului s-a concentrat până de curând pe rolul intelectual al acestuia, pe
studiul conversației, al conținutului discursiv din spațiul salonului, analiza
plasându-se pe fondul mai amplu al studierii circulației scrierilor4. În prezent,
specialiștii s-au orientat spre cercetarea aspectelor sociologice pe care le
prezintă salonul, referitoare la organizarea întâlnirii colective și la formele
concrete de acces, la arhitectura care coagulează societatea salonardă sau la
caracterul eminamente cosmopolit al acestei sociabilități.
În raport cu alte forme de sociabilitate, precum academiile, cabinetele de lectură
sau lojele francmasonice, salonul de conversație a fost un loc mixt, informal,
cu caracter gratuit, care nu afișa obiective precise. Numai plăcerea sociabilității
reunea membrii societății: disponibilitatea de a comunica, de a elabora o artă
a conversației, de a face noi cunoștințe, de a procura agrementul și de a împărtăși
bucuriile5.
Rezultatele înregistrate în acest domeniu de către istoriografia franceză ne-au
stimulat interesul pentru sondarea formelor de sociabilitate specifice societății
românești din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Am optat, în cazul de față,
pentru detectarea aspectelor principale care definesc salonul monden, demersul
nostru constituind doar un argument care prefațează demararea unui proiect
mai amplu axat pe investigarea formelor de sociabilitate caracteristice spațiului
public autohton (salonul6, teatrul, cluburile, cabinetele de lectură, cafenelele,
grădinile publice și promenadele).
Preocupările pentru cercetarea salonului cultural sunt, poate cu o unică excepție7,
inexistente în istoriografia românească. Nici istoricii literaturii nu par să
fi acordat importanță acestui aspect, doar câteva referințe sumare figurând
în studiile de specialitate. Din punct de vedere al izvoarelor, documentele
sunt puține și ating tangențial subiectul; sociabilitatea informală nefiind
producătoare de opere literare, nu are avantajul memoriei, ca, de pildă, academiile.
Câteva informații cu caracter anecdotic sau memorialistic au apărut sporadic
în presa din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Restul informației trebuie
detectată și adunată din fragmente disparate menționate în relatările călătorilor
străini și în memorialistica, literatura și dramaturgia românească de la mijlocul
secolului al XIX-lea.
În lexicul românesc cuvântul salon a pătruns odată cu răspândirea limbii și
culturii franceze în rândurile boierimii din cele două principate dunărene.
Sensul prin care termenul s-a încetățenit în vorbirea curentă a fost cel arhitectural,
uzanța lui reflectând, pentru început, o imitare denaturată și pretențioasă
a unei element de arhitectură occidentală care nu-și găsea corespondența în
spațiul românesc. Între elegantele saloane ale palatelor aristocrației franceze
și inesteticele încăperi oriental mobilate ale caselor boierești era dificil
de găsit o perfectă echivalență semantică, chiar și în a patra decadă a secolului
al XIX-lea, când apăruseră deja multe palate boierești construite în stil occidental.
Rememorând o vizită dintr-o casă boierească din Iași, Alecu Russo sesiza selectivitatea
cu care era folosit termenul în societate: "Pe la anul 1838 sau 1839 mă întâmplam
într-o după masă la polcovnicul M., unde o numeroasă adunare de militari și
particulari se îndeletniceau a be ciubuce pe niște lungi divanuri, în odaia
mare, care pe atuncea încă nu se chema peste tot locul salon (subl. D.D.I.)"8.
Specificul adunării, exclusivist în privința sexului și statutului social, universul
material și obiceiurile, denotă un tip de asociativitate de factură oriental-balcanică,
care încă mai persista în unele cercuri ale elitei sociale concomitent cu formele
apusene de sociabilitate, care se instaurau treptat.
Salonul, ca formă de sociabilitate de tip occidental, apare în spațiul românesc
în prima decadă a perioadei regulamentare, drept rezultat al procesului general
de modernizare a societății românești. Sporirea contactelor cu societățile occidentale,
ocupațiile militare străine și întoarcerea în țară a primelor generații de tineri
care au studiat în străinătate au contribuit la rafinarea și dinamizarea vieții
mondene. Prin fastuoasele recepții organizate în cinstea ambasadorilor străini
sau cu ocazia unor sărbători onomastice și prin practicarea mecenatului cultural,
Curtea domnească a servit ca model pentru dezvoltarea sociabilității mondene9.
Petrecerile date de consulii străini, frecventate cu asiduitate de către aristocrația
locală, erau alte filiere prin care aspectele de sociabilitate au fost receptate
în societatea românească.
Asimilarea acestei mode s-a grefat pe fondul sociabilității autohtone, în care
asociativitatea era construită tot în jurul a două elemente esențiale, conversația
și divertismentul, aflate însă sub influența stilului de viață oriental. Astfel,
în programul cotidian al protipendadei de la începutul veacului al XIX-lea,
plimbarea de după-amiază era frecvent urmată de vizite amicale sau de complezență
care țineau până noaptea târziu. Frecvența acestor întruniri, motivate de necesitatea
sociabilității, era reglată de percepția și gestionarea diferită a timpului,
"omorârea ceasurilor" cu diverse tabieturi fiind o caracteristică a mentalității
boierești de la sfârșitul regimului fanariot.
Moda salonului s-a extins rapid în familiile cele mai de vază ale boierimii
moldo-valahe, care aveau suficiente resurse materiale și simbolice pentru întreținerea
ceremoniilor de societate. Pentru "a deschide" un salon nu era suficientă
amenajarea unui spațiu pentru recepția unei societăți numeroase, ci și deținerea
unei poziții înalte în ierarhia socială, sprijinită pe origine, rang, funcție
administrativă, stare materială, zestre culturală și influență socială. De
asemenea, succesul unui salon depindea într-o mare măsură și de calitățile personale
ale amfitrionului.
Cunoscând manifestări specifice oricărui proces de aculturare, debutul vieții
de salon, în noile sale forme, a fost receptat diferit în societatea românească.
Tradiționaliștii au privit cu circumspecție instaurarea unei mode care-i scotea
din ritmurile unui stil de viață patriarhal. Totuși, în ciuda unor rezistențe
manifestate prin limbajul sarcastic, tabieturile și veșmintele orientale - la
care unii nu au renunțat până la sfârșitul vieții -, mulți dintre ei s-au integrat
în noua atmosferă mondenă sub impulsurile energice ale soțiilor și copiilor.
Cei mai în vârstă, dând dovadă de indiferența senectuții, au depășit rapid complexele
ineditului monden, sancționând apariția salonului prin mulțumirea de a avea
un loc unde își puteau petrece în mod plăcut timpul liber.
Tinerii au găsit în saloane noi posibilități de afirmare personală. Aici ei
își verificau comportamentul și își exersau abilitatea de a câștiga atenția
societății prin merite personale, ca un rezultat firesc al culturii, educației
și comportamentului dobândite în gimnaziile din țară sau în școlile apusene.
Prestanța câștigată astfel le sporea șansele de a se realiza în plan social,
profesional și familial.
Ca și tinerii, femeile au văzut în saloane un mijloc de afirmare personală.
Asumându-și un rol covârșitor în apariția și întreținerea manifestărilor de
societate, pe care le-au monopolizat, reprezentantele elitei sociale și-au
pus în valoare calitățile individuale, reușind să-și atragă, prin aceasta,
considerația partenerilor sociali. Pe fondul unei sensibilizări a lumii afectelor,
salonul le-a oferit femeilor prilejul de a scăpa de constrângerile gineceului
și de a-și construi o nouă identitate socială. Manifestările de societate au
determinat, într-o manieră specifică, accelerarea mutațiilor în mentalitatea
și comportamentul boierimii privitoare la politica matrimonială și la statutul
femeii în familie și în societate. Ele au oferit ocazia asimilării, chiar și
la nivel superficial, a unor noi coduri de civilitate, schimbările înregistrându-se
pe întregul palier comportamental, de la simplele - dar atât de importantele
- reguli de politețe și până la relațiile afective. Într-o epocă în care descoperirea
erosului înseamnă descoperirea poeziei10, salonul a constituit spațiul ideal
pentru apariția unui alt tip de conduită sentimentală, facilitând cunoașterea
reciprocă și nemediată a partenerilor. Prin varietatea manifestărilor pe care
le-a găzduit, salonul a încurajat și a întreținut jocul erotic, oferind îndrăgostiților
un întreg instrumentar de comunicare codificată, recognoscibil în lirica erotică,
în limbajul și gestica proprii jocurilor de societate, dansurilor, conversației
tematice etc.
Spre mijlocul secolului al XIX-lea femeia exercita în societate o influență
întinsă și aparentă, "mai mult senzuală decât spirituală"11, simptom evident
al saltului calitativ pe care aceasta l-a realizat pe plan social. Relația dintre
sociabilitatea mondenă și noua identitatea feminină s-a construit pe un raport
de interdependență: femeile au contribuit la întreținerea saloanelor, iar acestea
le-a oferit mediul de manifestare și de evaluare a calităților individuale.
Salonul a constituit un excelent spațiu de reprezentare socială. Cel mai vizibil
indicator social era vestimentația, dar statutul social era reflectat și de
rafinamentul manierelor, stăpânirea limbilor străine, nivelul conversației,
orizontul cultural sau chiar de finalitatea unor gesturi, cum ar fi, de exemplu,
mărimea mizelor aruncate pe masa de joc.
Salonul a contribuit la "revoluția modei" devenind spațiul ideal pentru
etalarea luxoaselor toalete feminine și a elegantelor costume bărbătești. Importanța
hainelor nu rezida doar în prețiozitatea stofelor și în eleganța modelelor,
ci și în valoarea lor reprezentativă sub aspect social. Atrăgând admirația societății
și conferind prestanță purtătorilor, vestimentația și bijuteriile la modă, etalate
cu rafinament - în acord cu exigențele normelor de civilitate - și având o evidentă
valoare simbolică, au contribuit substanțial la succesul și distincția adunărilor
saloniere.
Salonul a constituit un mediu exclusivist și în privința limbilor străine. A
fost terenul de "proliferare" a limbilor străine, cu certe avantaje sub
raportul îmbogățirii lexicului limbii române, dar și dezavantaje datorate utilizării
exagerate a limbilor străine în detrimentul limbii române.
Indicând una dintre filierele de receptare a limbilor străine în societatea
românească, și anume "tineretul boieresc [care, n. D.D.I.] crește mai ales în
străinătate și la întoarcerea în țară aduce cultura europeană și datini europene"
- deși uneori aducea "numai spoiala culturii europene" -, I. Weinberg afirma
pe la 1840 că "a auzi pe cineva vorbind egal de bine moldovenește, nemțește,
franțuzește și grecește, aici este ceva obișnuit"12.
Evident, dintre limbile vorbite în saloanele românești, franceza, limba cultă
a Europei, era cea mai des utilizată, mărturiile epocii fiind de acord în această
privință. La mijlocul secolului al XIX-lea cunoașterea limbii franceze era aproape
indispensabilă celor care frecventau cercurile din înalta societate. La fel
de sigur era și faptul că unii o vorbeau cu mare fluență și rafinament, stăpânirea
ei fiind considerată ca semn distinct de noblețe și de educație aleasă13.
Conversația reprezenta unul dintre elementele esențiale care coagula o societate
de salon. Subiectele de conversație erau dintre cele mai variate, în funcție
de interesele sau circumstanțele în care se găseau, de educația, statutul social,
vârsta și sexul interlocutorilor.
Observator atent al societății românești din a treia decadă a secolului al XIX-lea,
consulul William Wilkinson se arăta indignat de limbajul vulgar al boierilor
valahi: "conversația nu se desfășoară decât asupra subiectelor de genul cel
mai trivial sau mai obscen; prezența doamnelor nu le impune prea multă reținere"14.
Două decenii mai târziu, dimpotrivă, J.A Vaillant descoperea cu încântare la
interlocutorii săi valahi ideile progresului, un orizont mental și cultural
elevat, chiar și în mediul boierimii provinciale. Se discuta despre geografie,
istorie, religie, filozofie, civilizația occidentală și cea orientală, dar,
desigur, și despre subiecte banale, clișee ale conversației de salon: despre
vreme, despre agricultură, despre lux și despre subiecte mondene (cai, trăsuri,
teatru și femei)15.
Mărturiile vremii sunt contradictorii asupra talentului de cozeuri al românilor,
dar ele sunt explicabile. Aprecierea unui asemenea subiect depinde întotdeauna
de un complex de factori sociali și culturali specifici societății studiate,
dar și de mediul social, cultura, subiectivitatea observatorului și conjunctura
în care acesta se află la un moment dat. În orice caz, pe măsură ce contactele
cu civilizația occidentală s-au înmulțit, manierele și conversația au câștigat
în rafinament.
Maeștrii conversației, oamenii de spirit, se bucurau de mare trecere în saloanele
din București și Iași, jocurile de cuvinte și butadele lor făcând înconjurul
înaltei societăți. Străinii reprezentau, de obicei, punctele de atracție ale
conversațiilor subtile, printre aceștia remarcându-se consulii francezi, însă,
cu toată infuzia de civilizație și cultură occidentală pe care aceștia au introdus-o
în saloanele românești, conversația și-a păstrat tenta sa practică și ludică,
fără să atingă prețiozitatea conversației franceze din secolul al XVIII-lea
și nici rigoarea elaboratelor conveniențe de comunicare cultivate în societatea
engleză.
După cum a remarcat cu deosebită pertinență Nicolae Iorga, în saloane "se convorbea,
se danța, se făcea muzică, se jucau cărți, se înnodau intrigi de dragoste și
se uneltea împotriva cârmuirii
"16. Dintre aceste activități, unele au
devenit preponderente, conferindu-le saloanelor respective o identitate funcțională.
Tot Iorga afirma că societățile înființate până la 1848 au avut un caracter
preponderent politic și nu literar17. Unele saloane au contribuit, într-adevăr,
la coagularea și întreținerea facțiunilor politice, la vehicularea unor opinii
politice. Mai multe saloane în care se discutau probleme politice au apărut
în perioada care a precedat Unirea, cum era, de pildă, salonul doamnei Rolla
care, împreună cu surorile ei, doamnele Docan și Alecsandri, se bucurau de prezența
lui Costache Negri - candidatul pe care ele îl susțineau pentru tronul Principatelor
Unite - a lui Vasile Alecsandri, Eduard Grenier, Alexandru Ioan Cuza et alii18.
Politică se făcea și sub paravanul societăților literare, cunoscut fiind cazul
"Frăției", care acționa în umbra "Societății literare", conspiratorii
întâlnindu-se în casele lui Ion Văcărescu sau Nicu Ferechide pentru a se delecta
oficial cu literatura, ceea ce și făceau, dar și pentru a discuta politică.
Alte saloane au primit o identitate culturală - saloanele literare -, mai cunoscute
fiind cele patronate de Gheorghe Asachi și Alecu Balș, la Iași, sau de Ghiculeștii
munteni, Ion Câmpineanu și Cleopatra Trubetzkoi, la București. Printre obișnuiții
acestor saloane se numărau cei mai importanți "literați" ai vremii: Costache
Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Costache Gane, G. Sion, Vasile Alecsandri, Costache
Negri și Emilie Reymond, la Iași, și Iancu Văcărescu, Ion Ghica, Cezar Bolliac,
Grigore Alexandrescu și Dimitrie Bolintineanu, la București. Oamenii de litere
au fost primiți cu căldură în saloane și încurajați să producă, într-o epocă
tot mai "sensibilă"19. Întreținerea saloanelor literare se înscrie, așadar,
în tradiția mai amplă a mecenatului cultural pe care o practica atât familiile
princiare, cât și marea boierime moldo-valahă.
Debutul teatrului românesc are strânse conexiuni cu salonul cultural. După ce
societatea românească și-a pierdut gustul pentru tablourile vivante, piesele
de pantomimă și comediile puse în scenă de către actorii străini, saloanele
boierești au găzduit primele reprezentații românești, realizate prin entuziasmul
artiștilor amatori recrutați din rândul boierimii.
Printre activitățile culturale găzduite de saloane se numărau și concertele.
Pe lângă recitalurile unor amatori, mărturiile vremii consemnând talentul unor
doamne din înalta societate autohtonă20, au avut loc și evenimente muzicale
de excepție, cum au fost concertele susținute de Liszt în 1847 la București,
în salonul prințesei Trubetzkoi, și la Iași în salonul lui Alecu Balș. În salonul
Cleopatrei Trubetzkoi au mai concertat tânărul compozitor român Dumitru C. Florescu
(1827-1875) și vestitul pianist Leopold Mayer, care a dat câteva concerte în
București în 1843. Și alte concerte susținute de artiști străini mai puțin cunoscuți,
aflați în trecere prin Principate, au avut loc în cele două capitale, succesul
obținut fiind consemnat în presa vremii21.
Saloanele literare, dar și alte forme de sociabilitate care implicau activități
culturale, au stimulat producția literară și dramatică prin facilitarea contactelor
între oamenii de litere și prin crearea unui mediu fertil schimbului de idei,
prin stimularea competiției literare și artistice, prin stabilirea unor prime
criterii de evaluare a operei literare etc.
Sociabilitatea mondenă este, de asemenea, un spațiu al divertismentului aristocratic.
În saloanele românești se practica o gamă variată de jocuri, de la cele de noroc
(în special jocurile de cărți și loteriile) la cele de îndemânare- (biliardul)
sau de strategie (șahul), de la jocurile literare (anagramele) la jocurile de
roluri (teatrul de societate, jocul de gajuri). Dintre toate acestea cele mai
des practicate în saloane erau jocurile de cărți.
Cel mai adesea exonerată de interdicțiile legale, datorită privilegiilor rangului,
sau încălcând cu nepăsare restricțiile atunci când acestea deveneau mai severe,
boierimea își asuma o libertate suverană în privința jocurilor de cărți. Unii
dintre ei și-au transformat saloanele în adevărate tripouri, deoarece "țin toată
iarna casa lor deschisă, la rând, de două ori pe săptămână. Intră lumea acolo
ca la birt, se așază la una din cele 10 sau 20 de mese din salon, și joacă cu
aprindere cu nesaț"22.
La fel de intensă ca și pasiunea în sine pentru joc, ba chiar prioritară în
anumite cazuri, plăcerea sociabilității constituia un alt ferment care coagula
în jurul meselor de joc o societate numeroasă și eterogenă. Jocurile de cărți
constituiau ocazii sau pretexte de conversație, de lărgire a cercului de relații
personale și de promovare a intereselor individuale. Până și acțiunile conspirative
găseau un bun paravan în spatele unei inocente partide de cărți.
La mijlocul secolului al XIX-lea divertismentul, sub aspectul său dominant -
jocul de cărți -, constituia o parte integrantă a formelor de sociabilitate,
marcând ritmurile vieții cotidiene ale boierimii. Implicațiile pe care divertismentul
aristocratic le-a generat în mediul social - aspect ignorat până în prezent
în istoriografia românească23 - sunt mult mai variate, investigarea lor rezervând
cercetătorului interesat de istoria mentalităților sau de istoria socială
foarte multe surprize.
*
Principalele aspecte schițate aici, pe baza exemplelor
oferite de salonul boieresc, merită aprofundate, alături de altele, la fel
de interesante, referitoare la cultura materială a saloanelor mondene, formele
de acces și de excludere în/din societatea salonardă, normele de civilitate
specifice societății mondene, rolul amfitrionului, portretul salonardului etc.
În funcție și de relevanța izvoarelor, analiza sociabilității mondene ar putea
oferi răspunsuri la unele probleme care preocupă societatea contemporană, referitoare
la apariția "spiritului public" sau a democrației în spațiul românesc.
Prin implicațiile pe care le generează, istoria salonului interferează cu alte
teme de actualitate în istoriografia românească, cum ar fi, de exemplu, istoria
complexă a femeii, cu întreaga problematică conexă referitoare la rolul acesteia
în societate și în familie, politică matrimonială, divorț, moralitate și erotism
etc.
Întrunind manifestări sociale variate și generând efecte importante în planul
mentalităților și al vieții cotidiene, salonul monden din prima jumătate a secolului
al XIX-lea se înscrie între factorii civilizatori din societatea românească.
Geneza și evoluția sa se integrează în mod organic procesului general de modernizare
a societății românești.
_______________
1 Maurice Agulhon, La sociabilité méridionale. Confréries et associations dans la vie collective en Provence orientale a la fin du XVIIIeme siecle, Aix-en-Provence, 1966, 2 volume, reluate sub titlul Pénitents et francs-maçons de l'Ancienne Provence: Essai sur la sociabilité méridionale, Paris, Fayard, 1968, a doua ediție, 1984.
2 Cf. Mirabelle Madignier, Sociabilité informelle et pratiques sociales en Italie: les salons romains et florentins au XVIIIeme siecle, teză de doctorat, Florența, 1999, p. 16.
3 Seminarul profesorului Daniel Roche "Cultures matérielles et intellectuelles dans la France des Lumieres", ședința din 23 noiembrie 1999, "Un Ancien Régime de la sociabilité?" (o sinteză a acestui seminar este publicată pe Internet: (www.college-de-france.fr/media/his_fra/ UPL65516_roche.pdf).
4 Cf. Mirabelle Madignier, op. cit., p. 11.
5 Ibidem, p. 9-10.
6 Salonul se plasează la limita dintre spațiul public și cel privat, în interstițiul dintre oraș și familie.
7 G. Bogdan-Duică, Scrisori din București. I. Câteva momente din istoria salonului românesc, în "Luceafărul", anul V, nr. 9-10, Budapesta, 1906, p. 209-214.
8 Alecu Russo, Holera, în Opere complete, ed, Lucian Predescu, p. 210.
9 Norbert Elias introduce ideea unei sociabilități a elitelor construite pe modelul curții monarhice franceze. Analizată ca dispozitiv central, Curtea dictează evoluția sensibilităților și a compor-ta-men-telor (Idem, La Société de Cour, Paris, Flammarion, 1985, p. 64).
10 Eugen Simion, Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române, București, [Editura] Cartea românească, [f. l.], 1980, p. 280; v. și p. 301.
11 Aurélie Ghika, La Valachie moderne, Paris, 1850, p. 82.
12 Ig. Weinberg, Iașii în vara anului 1840, în "Convorbiri literare", anul LVIII, 1926, p. 643. În saloanele bucureștene situația era identică (Aurélie Ghika, op. cit., p. 74).
13 Aurélie Ghika, op. cit., p. 63-64.
14 W. Wilkinson, Voyage dans la Valachie et la Moldavie, Paris, 1831, p. 129-130.
15 Cf. D. Berindei, Cultura națională română modernă, București, Editura Eminescu, 1986, p. 454.
16 N. Iorga, Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea. De la 1821 înainte. În legătură cu dezvoltarea culturală a neamului, vol. III, București, 1983, p. 57-58.
17 Ibidem.
18 Ibidem, p. 530.
19 Alexandru Duțu, Cultura română în civilizația europeană modernă, București, 1978, p. 213.
20 Dora D'Istria, în "Trompeta Carpaților", nr. 1081, din 26 august/7 septembrie 1873, p. 2, col. I-IV, apud Vl. Diculescu, Viața cotidiană a Țării Românești în documente, 1800-1848, Cluj, Editura Dacia, 1970, p. 238.
21 I.C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul Organic. 1834-1848, București, 1915, p. 627-628.
22 C. Gane, Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. 2, Chișinău, 1999, p. 503.
23 Suntem în curs de finalizare a unui studiu dedicat istoriei jocurilor de cărți în Principatele Române.