Xenopoliana, X, 2002

PREMISE PENTRU O ISTORIE A FORMELOR DE SOCIABILITATE MONDENĂ. SALONUL BOIERESC DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX
- Dan Dumitru Iacob -

Studierea civilizaţiei salonului se circumscrie unui domeniu mai amplu de cercetare, cunoscut prin termenul de "sociabilitate", obiect de anchetă de maximă importanţă pentru istoriografia franceză din ultimii cincizeci de ani. Termenul de "sociabilitate" provine din latinul sociabilis/sociare care înseamnă a se asocia. Deşi preocupările de definire a noţiunii sunt mai vechi şi aparţin sociologiei şi psihologiei, meritul de a deschide în istoriografie calea spre studierea acestui nou câmp de cercetare aparţine istoricului francez Maurice Agulhon1, care, în 1966, definea sociabilitatea ca "aptitudine majoră a unei populaţii de a trăi intens relaţiile publice". Cu toate că istoricii întâmpină încă dificultăţi în a circumscrie noţiunea şi a-i da o definiţie clară, conceptul apare astăzi ca unul dintre cele mai pertinente pentru a analiza condiţiile culturale, sociale şi politice care au condus la modernitatea politică a Europei occidentale. Tendinţa care pare să domine în prezent se orientează spre chestiunea constituirii spaţiului public modern, prealabil dezvoltării democraţiei moderne2. Ultimele teze, vehiculate acum în Franţa, converg spre o definire a sociabilităţii ca "formă de interacţiuni" care permite articularea unei veritabile sociologii a practicilor sociale, grupate în categoria "sociabilitate mondenă"3.
Salonul monden este prin excelenţă o creaţie franceză, apărută în secolul al XVI-lea odată cu afirmarea preţioşilor. Mitul salonului francez începe însă cu secolul al XVIII-lea datorită rolului intelectual pe care salonul l-a avut în difuzarea filozofiei Luminilor, în conturarea ideologică a Revoluţiei şi în afirmarea naţiunii franceze. Atenţia cercetătorilor preocupaţi de istoria salonului s-a concentrat până de curând pe rolul intelectual al acestuia, pe studiul conversaţiei, al conţinutului discursiv din spaţiul salonului, analiza plasându-se pe fondul mai amplu al studierii circulaţiei scrierilor4. În prezent, specialiştii s-au orientat spre cercetarea aspectelor sociologice pe care le prezintă salonul, referitoare la organizarea întâlnirii colective şi la formele concrete de acces, la arhitectura care coagulează societatea salonardă sau la caracterul eminamente cosmopolit al acestei sociabilităţi.
În raport cu alte forme de sociabilitate, precum academiile, cabinetele de lectură sau lojele francmasonice, salonul de conversaţie a fost un loc mixt, informal, cu caracter gratuit, care nu afişa obiective precise. Numai plăcerea sociabilităţii reunea membrii societăţii: disponibilitatea de a comunica, de a elabora o artă a conversaţiei, de a face noi cunoştinţe, de a procura agrementul şi de a împărtăşi bucuriile5.
Rezultatele înregistrate în acest domeniu de către istoriografia franceză ne-au stimulat interesul pentru sondarea formelor de sociabilitate specifice societăţii româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Am optat, în cazul de faţă, pentru detectarea aspectelor principale care definesc salonul monden, demersul nostru constituind doar un argument care prefaţează demararea unui proiect mai amplu axat pe investigarea formelor de sociabilitate caracteristice spaţiului public autohton (salonul6, teatrul, cluburile, cabinetele de lectură, cafenelele, grădinile publice şi promenadele).
Preocupările pentru cercetarea salonului cultural sunt, poate cu o unică excepţie7, inexistente în istoriografia românească. Nici istoricii literaturii nu par să fi acordat importanţă acestui aspect, doar câteva referinţe sumare figurând în studiile de specialitate. Din punct de vedere al izvoarelor, documentele sunt puţine şi ating tangenţial subiectul; sociabilitatea informală nefiind producătoare de opere literare, nu are avantajul memoriei, ca, de pildă, academiile. Câteva informaţii cu caracter anecdotic sau memorialistic au apărut sporadic în presa din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Restul informaţiei trebuie detectată şi adunată din fragmente disparate menţionate în relatările călătorilor străini şi în memorialistica, literatura şi dramaturgia românească de la mijlocul secolului al XIX-lea.
În lexicul românesc cuvântul salon a pătruns odată cu răspândirea limbii şi culturii franceze în rândurile boierimii din cele două principate dunărene. Sensul prin care termenul s-a încetăţenit în vorbirea curentă a fost cel arhitectural, uzanţa lui reflectând, pentru început, o imitare denaturată şi pretenţioasă a unei element de arhitectură occidentală care nu-şi găsea corespondenţa în spaţiul românesc. Între elegantele saloane ale palatelor aristocraţiei franceze şi inesteticele încăperi oriental mobilate ale caselor boiereşti era dificil de găsit o perfectă echivalenţă semantică, chiar şi în a patra decadă a secolului al XIX-lea, când apăruseră deja multe palate boiereşti construite în stil occidental. Rememorând o vizită dintr-o casă boierească din Iaşi, Alecu Russo sesiza selectivitatea cu care era folosit termenul în societate: "Pe la anul 1838 sau 1839 mă întâmplam într-o după masă la polcovnicul M., unde o numeroasă adunare de militari şi particulari se îndeletniceau a be ciubuce pe nişte lungi divanuri, în odaia mare, care pe atuncea încă nu se chema peste tot locul salon (subl. D.D.I.)"8.
Specificul adunării, exclusivist în privinţa sexului şi statutului social, universul material şi obiceiurile, denotă un tip de asociativitate de factură oriental-balcanică, care încă mai persista în unele cercuri ale elitei sociale concomitent cu formele apusene de sociabilitate, care se instaurau treptat.
Salonul, ca formă de sociabilitate de tip occidental, apare în spaţiul românesc în prima decadă a perioadei regulamentare, drept rezultat al procesului general de modernizare a societăţii româneşti. Sporirea contactelor cu societăţile occidentale, ocupaţiile militare străine şi întoarcerea în ţară a primelor generaţii de tineri care au studiat în străinătate au contribuit la rafinarea şi dinamizarea vieţii mondene. Prin fastuoasele recepţii organizate în cinstea ambasadorilor străini sau cu ocazia unor sărbători onomastice şi prin practicarea mecenatului cultural, Curtea domnească a servit ca model pentru dezvoltarea sociabilităţii mondene9. Petrecerile date de consulii străini, frecventate cu asiduitate de către aristocraţia locală, erau alte filiere prin care aspectele de sociabilitate au fost receptate în societatea românească.
Asimilarea acestei mode s-a grefat pe fondul sociabilităţii autohtone, în care asociativitatea era construită tot în jurul a două elemente esenţiale, conversaţia şi divertismentul, aflate însă sub influenţa stilului de viaţă oriental. Astfel, în programul cotidian al protipendadei de la începutul veacului al XIX-lea, plimbarea de după-amiază era frecvent urmată de vizite amicale sau de complezenţă care ţineau până noaptea târziu. Frecvenţa acestor întruniri, motivate de necesitatea sociabilităţii, era reglată de percepţia şi gestionarea diferită a timpului, "omorârea ceasurilor" cu diverse tabieturi fiind o caracteristică a mentalităţii boiereşti de la sfârşitul regimului fanariot.
Moda salonului s-a extins rapid în familiile cele mai de vază ale boierimii moldo-valahe, care aveau suficiente resurse materiale şi simbolice pentru întreţinerea ceremoniilor de societate. Pentru "a deschide" un salon nu era suficientă amenajarea unui spaţiu pentru recepţia unei societăţi numeroase, ci şi deţinerea unei poziţii înalte în ierarhia socială, sprijinită pe origine, rang, funcţie administrativă, stare materială, zestre culturală şi influenţă socială. De asemenea, succesul unui salon depindea într-o mare măsură şi de calităţile personale ale amfitrionului.
Cunoscând manifestări specifice oricărui proces de aculturare, debutul vieţii de salon, în noile sale forme, a fost receptat diferit în societatea românească. Tradiţionaliştii au privit cu circumspecţie instaurarea unei mode care-i scotea din ritmurile unui stil de viaţă patriarhal. Totuşi, în ciuda unor rezistenţe manifestate prin limbajul sarcastic, tabieturile şi veşmintele orientale - la care unii nu au renunţat până la sfârşitul vieţii -, mulţi dintre ei s-au integrat în noua atmosferă mondenă sub impulsurile energice ale soţiilor şi copiilor. Cei mai în vârstă, dând dovadă de indiferenţa senectuţii, au depăşit rapid complexele ineditului monden, sancţionând apariţia salonului prin mulţumirea de a avea un loc unde îşi puteau petrece în mod plăcut timpul liber.
Tinerii au găsit în saloane noi posibilităţi de afirmare personală. Aici ei îşi verificau comportamentul şi îşi exersau abilitatea de a câştiga atenţia societăţii prin merite personale, ca un rezultat firesc al culturii, educaţiei şi comportamentului dobândite în gimnaziile din ţară sau în şcolile apusene. Prestanţa câştigată astfel le sporea şansele de a se realiza în plan social, profesional şi familial.
Ca şi tinerii, femeile au văzut în saloane un mijloc de afirmare personală. Asumându-şi un rol covârşitor în apariţia şi întreţinerea manifestărilor de societate, pe care le-au monopolizat, reprezentantele elitei sociale şi-au pus în valoare calităţile individuale, reuşind să-şi atragă, prin aceasta, consideraţia partenerilor sociali. Pe fondul unei sensibilizări a lumii afectelor, salonul le-a oferit femeilor prilejul de a scăpa de constrângerile gineceului şi de a-şi construi o nouă identitate socială. Manifestările de societate au determinat, într-o manieră specifică, accelerarea mutaţiilor în mentalitatea şi comportamentul boierimii privitoare la politica matrimonială şi la statutul femeii în familie şi în societate. Ele au oferit ocazia asimilării, chiar şi la nivel superficial, a unor noi coduri de civilitate, schimbările înregistrându-se pe întregul palier comportamental, de la simplele - dar atât de importantele - reguli de politeţe şi până la relaţiile afective. Într-o epocă în care descoperirea erosului înseamnă descoperirea poeziei10, salonul a constituit spaţiul ideal pentru apariţia unui alt tip de conduită sentimentală, facilitând cunoaşterea reciprocă şi nemediată a partenerilor. Prin varietatea manifestărilor pe care le-a găzduit, salonul a încurajat şi a întreţinut jocul erotic, oferind îndrăgostiţilor un întreg instrumentar de comunicare codificată, recognoscibil în lirica erotică, în limbajul şi gestica proprii jocurilor de societate, dansurilor, conversaţiei tematice etc.
Spre mijlocul secolului al XIX-lea femeia exercita în societate o influenţă întinsă şi aparentă, "mai mult senzuală decât spirituală"11, simptom evident al saltului calitativ pe care aceasta l-a realizat pe plan social. Relaţia dintre sociabilitatea mondenă şi noua identitatea feminină s-a construit pe un raport de interdependenţă: femeile au contribuit la întreţinerea saloanelor, iar acestea le-a oferit mediul de manifestare şi de evaluare a calităţilor individuale.
Salonul a constituit un excelent spaţiu de reprezentare socială. Cel mai vizibil indicator social era vestimentaţia, dar statutul social era reflectat şi de rafinamentul manierelor, stăpânirea limbilor străine, nivelul conversaţiei, orizontul cultural sau chiar de finalitatea unor gesturi, cum ar fi, de exemplu, mărimea mizelor aruncate pe masa de joc.
Salonul a contribuit la "revoluţia modei" devenind spaţiul ideal pentru etalarea luxoaselor toalete feminine şi a elegantelor costume bărbăteşti. Importanţa hainelor nu rezida doar în preţiozitatea stofelor şi în eleganţa modelelor, ci şi în valoarea lor reprezentativă sub aspect social. Atrăgând admiraţia societăţii şi conferind prestanţă purtătorilor, vestimentaţia şi bijuteriile la modă, etalate cu rafinament - în acord cu exigenţele normelor de civilitate - şi având o evidentă valoare simbolică, au contribuit substanţial la succesul şi distincţia adunărilor saloniere.
Salonul a constituit un mediu exclusivist şi în privinţa limbilor străine. A fost terenul de "proliferare" a limbilor străine, cu certe avantaje sub raportul îmbogăţirii lexicului limbii române, dar şi dezavantaje datorate utilizării exagerate a limbilor străine în detrimentul limbii române.
Indicând una dintre filierele de receptare a limbilor străine în societatea românească, şi anume "tineretul boieresc [care, n. D.D.I.] creşte mai ales în străinătate şi la întoarcerea în ţară aduce cultura europeană şi datini europene" - deşi uneori aducea "numai spoiala culturii europene" -, I. Weinberg afirma pe la 1840 că "a auzi pe cineva vorbind egal de bine moldoveneşte, nemţeşte, franţuzeşte şi greceşte, aici este ceva obişnuit"12.
Evident, dintre limbile vorbite în saloanele româneşti, franceza, limba cultă a Europei, era cea mai des utilizată, mărturiile epocii fiind de acord în această privinţă. La mijlocul secolului al XIX-lea cunoaşterea limbii franceze era aproape indispensabilă celor care frecventau cercurile din înalta societate. La fel de sigur era şi faptul că unii o vorbeau cu mare fluenţă şi rafinament, stăpânirea ei fiind considerată ca semn distinct de nobleţe şi de educaţie aleasă13.
Conversaţia reprezenta unul dintre elementele esenţiale care coagula o societate de salon. Subiectele de conversaţie erau dintre cele mai variate, în funcţie de interesele sau circumstanţele în care se găseau, de educaţia, statutul social, vârsta şi sexul interlocutorilor.
Observator atent al societăţii româneşti din a treia decadă a secolului al XIX-lea, consulul William Wilkinson se arăta indignat de limbajul vulgar al boierilor valahi: "conversaţia nu se desfăşoară decât asupra subiectelor de genul cel mai trivial sau mai obscen; prezenţa doamnelor nu le impune prea multă reţinere"14. Două decenii mai târziu, dimpotrivă, J.A Vaillant descoperea cu încântare la interlocutorii săi valahi ideile progresului, un orizont mental şi cultural elevat, chiar şi în mediul boierimii provinciale. Se discuta despre geografie, istorie, religie, filozofie, civilizaţia occidentală şi cea orientală, dar, desigur, şi despre subiecte banale, clişee ale conversaţiei de salon: despre vreme, despre agricultură, despre lux şi despre subiecte mondene (cai, trăsuri, teatru şi femei)15.
Mărturiile vremii sunt contradictorii asupra talentului de cozeuri al românilor, dar ele sunt explicabile. Aprecierea unui asemenea subiect depinde întotdeauna de un complex de factori sociali şi culturali specifici societăţii studiate, dar şi de mediul social, cultura, subiectivitatea observatorului şi conjunctura în care acesta se află la un moment dat. În orice caz, pe măsură ce contactele cu civilizaţia occidentală s-au înmulţit, manierele şi conversaţia au câştigat în rafinament.
Maeştrii conversaţiei, oamenii de spirit, se bucurau de mare trecere în saloanele din Bucureşti şi Iaşi, jocurile de cuvinte şi butadele lor făcând înconjurul înaltei societăţi. Străinii reprezentau, de obicei, punctele de atracţie ale conversaţiilor subtile, printre aceştia remarcându-se consulii francezi, însă, cu toată infuzia de civilizaţie şi cultură occidentală pe care aceştia au introdus-o în saloanele româneşti, conversaţia şi-a păstrat tenta sa practică şi ludică, fără să atingă preţiozitatea conversaţiei franceze din secolul al XVIII-lea şi nici rigoarea elaboratelor convenienţe de comunicare cultivate în societatea engleză.
După cum a remarcat cu deosebită pertinenţă Nicolae Iorga, în saloane "se convorbea, se danţa, se făcea muzică, se jucau cărţi, se înnodau intrigi de dragoste şi se uneltea împotriva cârmuirii…"16. Dintre aceste activităţi, unele au devenit preponderente, conferindu-le saloanelor respective o identitate funcţională.
Tot Iorga afirma că societăţile înfiinţate până la 1848 au avut un caracter preponderent politic şi nu literar17. Unele saloane au contribuit, într-adevăr, la coagularea şi întreţinerea facţiunilor politice, la vehicularea unor opinii politice. Mai multe saloane în care se discutau probleme politice au apărut în perioada care a precedat Unirea, cum era, de pildă, salonul doamnei Rolla care, împreună cu surorile ei, doamnele Docan şi Alecsandri, se bucurau de prezenţa lui Costache Negri - candidatul pe care ele îl susţineau pentru tronul Principatelor Unite - a lui Vasile Alecsandri, Eduard Grenier, Alexandru Ioan Cuza et alii18.
Politică se făcea şi sub paravanul societăţilor literare, cunoscut fiind cazul "Frăţiei", care acţiona în umbra "Societăţii literare", conspiratorii întâlnindu-se în casele lui Ion Văcărescu sau Nicu Ferechide pentru a se delecta oficial cu literatura, ceea ce şi făceau, dar şi pentru a discuta politică.
Alte saloane au primit o identitate culturală - saloanele literare -, mai cunoscute fiind cele patronate de Gheorghe Asachi şi Alecu Balş, la Iaşi, sau de Ghiculeştii munteni, Ion Câmpineanu şi Cleopatra Trubetzkoi, la Bucureşti. Printre obişnuiţii acestor saloane se numărau cei mai importanţi "literaţi" ai vremii: Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Costache Gane, G. Sion, Vasile Alecsandri, Costache Negri şi Emilie Reymond, la Iaşi, şi Iancu Văcărescu, Ion Ghica, Cezar Bolliac, Grigore Alexandrescu şi Dimitrie Bolintineanu, la Bucureşti. Oamenii de litere au fost primiţi cu căldură în saloane şi încurajaţi să producă, într-o epocă tot mai "sensibilă"19. Întreţinerea saloanelor literare se înscrie, aşadar, în tradiţia mai amplă a mecenatului cultural pe care o practica atât familiile princiare, cât şi marea boierime moldo-valahă.
Debutul teatrului românesc are strânse conexiuni cu salonul cultural. După ce societatea românească şi-a pierdut gustul pentru tablourile vivante, piesele de pantomimă şi comediile puse în scenă de către actorii străini, saloanele boiereşti au găzduit primele reprezentaţii româneşti, realizate prin entuziasmul artiştilor amatori recrutaţi din rândul boierimii.
Printre activităţile culturale găzduite de saloane se numărau şi concertele. Pe lângă recitalurile unor amatori, mărturiile vremii consemnând talentul unor doamne din înalta societate autohtonă20, au avut loc şi evenimente muzicale de excepţie, cum au fost concertele susţinute de Liszt în 1847 la Bucureşti, în salonul prinţesei Trubetzkoi, şi la Iaşi în salonul lui Alecu Balş. În salonul Cleopatrei Trubetzkoi au mai concertat tânărul compozitor român Dumitru C. Florescu (1827-1875) şi vestitul pianist Leopold Mayer, care a dat câteva concerte în Bucureşti în 1843. Şi alte concerte susţinute de artişti străini mai puţin cunoscuţi, aflaţi în trecere prin Principate, au avut loc în cele două capitale, succesul obţinut fiind consemnat în presa vremii21.
Saloanele literare, dar şi alte forme de sociabilitate care implicau activităţi culturale, au stimulat producţia literară şi dramatică prin facilitarea contactelor între oamenii de litere şi prin crearea unui mediu fertil schimbului de idei, prin stimularea competiţiei literare şi artistice, prin stabilirea unor prime criterii de evaluare a operei literare etc.
Sociabilitatea mondenă este, de asemenea, un spaţiu al divertismentului aristocratic. În saloanele româneşti se practica o gamă variată de jocuri, de la cele de noroc (în special jocurile de cărţi şi loteriile) la cele de îndemânare- (biliardul) sau de strategie (şahul), de la jocurile literare (anagramele) la jocurile de roluri (teatrul de societate, jocul de gajuri). Dintre toate acestea cele mai des practicate în saloane erau jocurile de cărţi.
Cel mai adesea exonerată de interdicţiile legale, datorită privilegiilor rangului, sau încălcând cu nepăsare restricţiile atunci când acestea deveneau mai severe, boierimea îşi asuma o libertate suverană în privinţa jocurilor de cărţi. Unii dintre ei şi-au transformat saloanele în adevărate tripouri, deoarece "ţin toată iarna casa lor deschisă, la rând, de două ori pe săptămână. Intră lumea acolo ca la birt, se aşază la una din cele 10 sau 20 de mese din salon, şi joacă cu aprindere cu nesaţ"22.
La fel de intensă ca şi pasiunea în sine pentru joc, ba chiar prioritară în anumite cazuri, plăcerea sociabilităţii constituia un alt ferment care coagula în jurul meselor de joc o societate numeroasă şi eterogenă. Jocurile de cărţi constituiau ocazii sau pretexte de conversaţie, de lărgire a cercului de relaţii personale şi de promovare a intereselor individuale. Până şi acţiunile conspirative găseau un bun paravan în spatele unei inocente partide de cărţi.
La mijlocul secolului al XIX-lea divertismentul, sub aspectul său dominant - jocul de cărţi -, constituia o parte integrantă a formelor de sociabilitate, marcând ritmurile vieţii cotidiene ale boierimii. Implicaţiile pe care divertismentul aristocratic le-a generat în mediul social - aspect ignorat până în prezent în istoriografia românească23 - sunt mult mai variate, investigarea lor rezervând cercetătorului interesat de istoria mentalităţilor sau de istoria socială foarte multe surprize.

*

Principalele aspecte schiţate aici, pe baza exemplelor oferite de salonul boieresc, merită aprofundate, alături de altele, la fel de interesante, referitoare la cultura materială a saloanelor mondene, formele de acces şi de excludere în/din societatea salonardă, normele de civilitate specifice societăţii mondene, rolul amfitrionului, portretul salonardului etc. În funcţie şi de relevanţa izvoarelor, analiza sociabilităţii mondene ar putea oferi răspunsuri la unele probleme care preocupă societatea contemporană, referitoare la apariţia "spiritului public" sau a democraţiei în spaţiul românesc.
Prin implicaţiile pe care le generează, istoria salonului interferează cu alte teme de actualitate în istoriografia românească, cum ar fi, de exemplu, istoria complexă a femeii, cu întreaga problematică conexă referitoare la rolul acesteia în societate şi în familie, politică matrimonială, divorţ, moralitate şi erotism etc.
Întrunind manifestări sociale variate şi generând efecte importante în planul mentalităţilor şi al vieţii cotidiene, salonul monden din prima jumătate a secolului al XIX-lea se înscrie între factorii civilizatori din societatea românească. Geneza şi evoluţia sa se integrează în mod organic procesului general de modernizare a societăţii româneşti.

_______________

1 Maurice Agulhon, La sociabilité méridionale. Confréries et associations dans la vie collective en Provence orientale a la fin du XVIIIeme siecle, Aix-en-Provence, 1966, 2 volume, reluate sub titlul Pénitents et francs-maçons de l'Ancienne Provence: Essai sur la sociabilité méridionale, Paris, Fayard, 1968, a doua ediţie, 1984.
2 Cf. Mirabelle Madignier, Sociabilité informelle et pratiques sociales en Italie: les salons romains et florentins au XVIIIeme siecle, teză de doctorat, Florenţa, 1999, p. 16.
3 Seminarul profesorului Daniel Roche "Cultures matérielles et intellectuelles dans la France des Lumieres", şedinţa din 23 noiembrie 1999, "Un Ancien Régime de la sociabilité?" (o sinteză a acestui seminar este publicată pe Internet: (www.college-de-france.fr/media/his_fra/ UPL65516_roche.pdf).
4 Cf. Mirabelle Madignier, op. cit., p. 11.
5 Ibidem, p. 9-10.
6 Salonul se plasează la limita dintre spaţiul public şi cel privat, în interstiţiul dintre oraş şi familie.
7 G. Bogdan-Duică, Scrisori din Bucureşti. I. Câteva momente din istoria salonului românesc, în "Luceafărul", anul V, nr. 9-10, Budapesta, 1906, p. 209-214.
8 Alecu Russo, Holera, în Opere complete, ed, Lucian Predescu, p. 210.
9 Norbert Elias introduce ideea unei sociabilităţi a elitelor construite pe modelul curţii monarhice franceze. Analizată ca dispozitiv central, Curtea dictează evoluţia sensibilităţilor şi a compor-ta-men-telor (Idem, La Société de Cour, Paris, Flammarion, 1985, p. 64).
10 Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor. Eseu despre începuturile poeziei române, Bucureşti, [Editura] Cartea românească, [f. l.], 1980, p. 280; v. şi p. 301.
11 Aurélie Ghika, La Valachie moderne, Paris, 1850, p. 82.
12 Ig. Weinberg, Iaşii în vara anului 1840, în "Convorbiri literare", anul LVIII, 1926, p. 643. În saloanele bucureştene situaţia era identică (Aurélie Ghika, op. cit., p. 74).
13 Aurélie Ghika, op. cit., p. 63-64.
14 W. Wilkinson, Voyage dans la Valachie et la Moldavie, Paris, 1831, p. 129-130.
15 Cf. D. Berindei, Cultura naţională română modernă, Bucureşti, Editura Eminescu, 1986, p. 454.
16 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea. De la 1821 înainte. În legătură cu dezvoltarea culturală a neamului, vol. III, Bucureşti, 1983, p. 57-58.
17 Ibidem.
18 Ibidem, p. 530.
19 Alexandru Duţu, Cultura română în civilizaţia europeană modernă, Bucureşti, 1978, p. 213.
20 Dora D'Istria, în "Trompeta Carpaţilor", nr. 1081, din 26 august/7 septembrie 1873, p. 2, col. I-IV, apud Vl. Diculescu, Viaţa cotidiană a Ţării Româneşti în documente, 1800-1848, Cluj, Editura Dacia, 1970, p. 238.
21 I.C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul Organic. 1834-1848, Bucureşti, 1915, p. 627-628.
22 C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol. 2, Chişinău, 1999, p. 503.
23 Suntem în curs de finalizare a unui studiu dedicat istoriei jocurilor de cărţi în Principatele Române.