Xenopoliana, X, 2001 

1. ISTORIOGRAFIA ÎN ANII REGIMULUI TOTALITAR
2. ISTORIOGRAFIA ÎNTR-O EPOCĂ DE TRANZIŢIE?
3. ISTORIA ŞI MANUALELE ALTERNATIVE
4. TRATATUL DE ISTORIE A ROMÂNILOR AL ACADEMIEI
5. ISTORIOGRAFIA ROMÂNĂ ŞI EUROPA
6. ISTORIOGRAFIA ROMÂNĂ ŞI ŞCOLILE ISTORICE
7. EXISTĂ ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNĂ UN CONFLICT ÎNTRE GENERAŢII?
8. STAREA ACTUALĂ A ISTORIOGRAFIEI ROMÂNE

5. ISTORIOGRAFIA ROMÂNĂ ŞI EUROPA

Aşa cum se ştie, în condiţiile existenţei libertăţii de opinie şi dezbatere, în ţările Occidentului s-a dezvoltat o filozofie a istoriei, care a servit drept suport orientării cercetării în domeniu, atingând cote superioare de reflecţie. Socială în întregul ei, istoria a devenit, în Franţa, de pildă, datorită lui Braudel, mai cu seamă, un adevărat "centru federativ al ştiinţelor umane", revistei "Annales" revenindu-i rolul de "depozitară a socialului". Omul, în întregul său, cu sistemul de viaţă şi de gândire, a devenit obiectul esenţial al cercetării istorice. Prin direcţiile imprimate de Braudel, Foucault şi Chaunu, socialul este cercetat ca un ansamblu de interrelaţii în mişcare. S-a ajuns, chiar, la o istorie socială a politicului, înlăturându-se barierele între istoria cotidianului şi istoria politică. O deschidere similară este înregistrată şi în istoriografia germană, în aşa numita Alltagsgeschichte (istorie a cotidianului), reacţie împotriva analizei proceselor sociale globale şi a structurilor, în favoarea faptelor trăite, a realităţilor de jos, în care sunt angajaţi oamenii de rând.
În Franţa - la care ne referim mai mult - această turnantă critică (cum a fost numită), ce dă expresie reînnoirii istoriei sociale (a istoriei, în general, în fond) şi a mentalităţilor, exprimând stadiul actual al gândirii istorice şi drumul parcurs, de la Lavisse la Foucault, nu reprezintă un simplu joc al spiritului, ci un efort imens de reflecţie, întreprins în cercetarea istoriei omului, pentru apărarea istoriei şi a situării ei pe locul care i se cuvine, în contextul ştiinţelor umane. Este un efort intelectual, cu rezultate care au favorizat nu numai dezvoltarea spiritului în Franţa; el foloseşte cercetării istorice în general, civilizaţiei umane.
Progresul a fost mare; noua istorie şi, apoi, turnanta critică şi-au găsit expresie într-o producţie istoriografică importantă, de mare profunzime şi diversitate.
În cei 50 ani de regim totalitar, lipsită şi de o filozofie a istoriei - marxism-leninismul fiind religia admisă în interpretarea faptelor istorice - istoriografia noastră - chiar cunoscând direcţiile înregistrate în Occident - nu a putut să se încadreze în ritmurile de dezvoltare ale istoriografiei continentale sau americane. Au fost înregistrate progrese importante în cercetarea vieţii rurale, a problemei agrare, a realităţilor sociale, a demografiei istorice şi a mentalităţilor ş.a. Legăturile cu Occidentul au fost sincopate; în consecinţă, unele din obiectivele de cercetare proprii noii istorii au fost abordate sporadic, fără finalitate. După 1964, când a survenit "dezgheţul", reliefat prin orientarea cercetării istorice spre zona naţionalului şi cea a politicului (domenii interzise, aproape, până atunci), au fost realizate succese importante. Nu au fost puţine, însă, nici exagerările şi mistificările.
Cercetarea arhivelor nu a mai cunoscut intensitatea anterioară. În schimb, în timp, cercetările în domeniul arheologiei au atins o certă dezvoltare, cu rezultate pe măsură. Integrarea deplină în ritmurile şi în direcţiile istoriografiei europene nu a fost posibilă. Fără să fie lipsită de realizări notabile în direcţia cercetării şi a descoperirii multor pete albe ale istoriei noastre, gândirea istorică românească, fără să ignore cuceririle istoriografiei occidentale, nu i s-a putut alinia.
Alinierea nu se poate realiza teoretic, numai; principiile teoretice trebuie aplicate şi verificate prin investigarea propriei noastre istorii, prin cercetarea şi valorificarea materialului documentar de care dispunem. Or, în această direcţie, handicapul care ne separă de Occident este enorm. În timp ce, în Franţa, de pildă, arhivele cuprind un material istoric ce oferă posibilitatea ca evoluţia comunităţilor umane să poată fi urmărită secole de-a rândul (exemplul cel mai convingător este celebra lucrare alcătuită de istoricul francez Emmanuel Leroy Ladurie, Montaillou village occitan), la noi, materialele lipsesc; cele care există, pentru epocile mai apropiate, este încă departe de a fi sistematizat şi interpretat.
În ultima vreme, în Transilvania, mai cu seamă, unde arhivele sunt mai numeroase şi mai bine conservate, au putut fi întreprinse cercetări importante, cu rezultate deosebite, în domeniul demografiei (care le continuă, augmentându-le, pe cele începute în deceniul VII), al vieţii şi civilizaţiei rurale ş.a. Cercetări remarcabile au fost întreprinse în domeniul imaginarului social, în cel al mentalităţilor. Suntem, departe, însă, de a atinge aria de cuprindere a istoriografiei mondiale, în cadrul unei cercetări disciplinare, organizate. În ultimii zece ani, mai cu seamă, literatura noastră istorică s-a aplecat, cu predilecţie (faptul apare firesc), asupra descifrării resorturilor intime ale regimului totalitar. Memoriile, cele ale oamenilor politici sau ale deţinuţilor, care au suferit rigorile temniţelor regimului totalitar, ca şi literatura exilului, au ocupat un loc important.
Ne aflăm într-un moment istoric, într-o turnantă, în care trebuie să ne angajăm, cu responsabilitate şi studiu metodic pentru a evita riscul sporirii decalajului care ne desparte de istoriografia generală. Nu putem arde etapele. Cercetarea istorică are nevoie de dreaptă orientare şi fermă disciplinare a eforturilor, întreprinsă în centrele principale de studiu al trecutului şi prezentului istoric. Academia Română, prin Secţia sa de istorie, trebuie să-şi asume, în configuraţiile istorice schimbate, noi atribute în sporirea spaţiilor cunoaşterii şi a capacităţii de creaţie.