Xenopoliana, X, 2001 

1. ISTORIOGRAFIA ÎN ANII REGIMULUI TOTALITAR
2. ISTORIOGRAFIA ÎNTR-O EPOCĂ DE TRANZIŢIE?
3. ISTORIA ŞI MANUALELE ALTERNATIVE
4. TRATATUL DE ISTORIE A ROMÂNILOR AL ACADEMIEI
5. ISTORIOGRAFIA ROMÂNĂ ŞI EUROPA
6. ISTORIOGRAFIA ROMÂNĂ ŞI ŞCOLILE ISTORICE
7. EXISTĂ ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNĂ UN CONFLICT ÎNTRE GENERAŢII?
8. STAREA ACTUALĂ A ISTORIOGRAFIEI ROMÂNE

Nu, nu cred în existenţa unui asemenea conflict. Am spus-o şi mai înainte, atunci când m-am referit la discuţia purtată în jurul manualelor alternative de istorie. În primul rând, nu avem istorici care să susţină şi să reprezinte un vechi regim; regimul totalitar a fost repudiat, nu numai formal, de întreaga suflare românească. Fireşte, a fost respinsă în bloc, de toţi istoricii cu bun simţ, producţia istoriografică cu caracter encomiastic şi falsificările deliberate, realizate cu scopul de a asigura supravieţuirea, prin legitimare, a regimului totalitar. De asemenea, nu se poate vorbi de o rezistenţă conservatoare faţă de noua istorie. Noua istorie, în sensul acordat sintagmei în Occidentul european, a devenit, de multă vreme, un proiect major al specialiştilor. Astfel, imagologia, alteritatea, mentalităţile, istoria structurilor, studiile de sociologie istorică, de etnologie, psihologie etc. nu au fost considerate doar preocupări întâmplătoare, după cum studiul imaginarului social a constituit, şi el, un obiect de explorare. Nu se poate postula o ruptură între generaţii, ci o continuitate pe aria succesiunii. Deosebirile, dacă există, ţin doar de individualitatea discursului sau de natura preocupărilor şi, fireşte, de posibilităţile de înţelegere şi maniera de interpretare.
Într-o societate ca cea a noastră, în care activitatea istoriografică nu a putut să fie extinsă şi aprofundată până la ultimele consecinţe, când au rămas atât de multe goluri, care aşteaptă să fie acoperite şi un imens material arhivistic de examinat, nu este deloc productiv să se vorbească de o înfruntare, ci de o necesară şi utilă complementaritate în domeniul cultivării sistematice a istoriei naţionale.
Desigur, pe tărâmul istoriografiei - ca pe întregul câmp al activităţii noastre culturale, de altfel - confruntarea între idei nu lipseşte. Aceasta are în vedere, aşa cum s-a observat şi mai sus, valorile patrimoniului naţional, condiţiile de abordare a problematicii naţionale, personalităţile exemplare ale istoriei, miturile naţionale etc. Toată lumea este de acord că istoria trebuie curăţată nu numai de zgura regimului totalitar, dar şi de acele exagerări care-i falsifică esenţa. Pe acest teren, părerile opuse, contradictorii, nu pot şi nu trebuie să lipsească. Cu toţii suntem de acord, credem, că, în noul orizont al globalizării, istoria, cartea noastră de vizită, nu poate intra într-o istorie universală cu întreaga ei încărcătură actuală. Trebuie selectate acele fapte şi fenomene, acele procese şi evenimente şi puse în valoare acele personalităţi care sunt şi rămân reprezentative pentru identitatea noastră.
În legătură cu aceasta, nu credem că, în istoriografie, cel puţin, se poate vorbi de un postmodernism (A se vedea, de pildă, discuţia asupra postmodernismului din revista "Contrafort" - Revistă a tinerilor scriitori din Republica Moldova, an VII, nr. 9-11 (83-86), septembrie-noiembrie 2001, p. 16-24). Preocupările pentru Noua istorie, mutatis mutandis au început în deceniul '80. La Nouvelle Histoire, sub direcţia lui Jacques le Goff, a apărut în 1978, şi nu reprezintă începutul unei noi ere istoriografice, parte a unei noi ere culturale, ce s-ar încadra doar în mileniul care a început. Ea nu este o direcţie care se afirmă împotriva clei vechi, ci se situează, în procesul evolutiv organic, ca o legitimă continuare a acesteia.
Sintagma lui Fukuyama: sfârşitul istoriei (a lumii vechi) trebuie înţeleasă ca exprimând nu o spaimă metafizică, ci, mai mult, ca o expresie a speranţei în instituirea unei alte lumi, mai bune, mai drepte. Istoria nu se sfârşeşte odată cu instaurarea unei asemenea lumi. Dimpotrivă, ea rămâne, pentru a se înfăţişa posterităţii în adevărata sa înfăţişare, substanţial implicată în programul de îmbunătăţire a condiţiei umane.
Secolul al XX-lea a fost un secol al spaimei, al războaielor distrugătoare, al holocaustului fizic şi psihic. Traumele suferite de popoarele lumii au fost incomensurabile (două războaie mondiale, cărora le-au urmat războaie locale fără sfârşit. Populaţii întregi decimate şi terorizate de ciuma brună şi de cea roşie, minţile încătuşate în lanţurile unei gândiri simplificatoare, ce avea în vedere crearea unui om nou, lipsit de capacitatea şi voinţa de a acţiona. Istoriografia trebuie să răspundă - şi ea - noilor aspiraţii ale umanităţii, să contribuie la formarea unor noi conştiinţe, în acord cu vremurile în care trăim. Sunt convins că nu există nici un slujitor al istoriei care să nu adere responsabil şi generos la aceste adevăruri, să nu răspundă activ acestor cerinţe fundamentale ale timpului nostru. Noua sinteză de istorie a românilor, pe care o pregăteşte Academia, urmăreşte angajarea istoriografiei naţionale pe această cale.
Desigur, istoricii tineri, structuraţi mai hotărât pentru nou, îşi afirmă, cu mai multă îndrăzneală, opţiunile pentru o nouă istorie. Deocamdată, însă, tendinţa de revizuire a istoriei se desprinde, mai mult, ca o constatare de ordin metodologic, căreia i-au fost fixate unele repere. Istoriografia noastră are nevoie de specialişti care să facă această revizuire, cu competenţă şi profesionalism, în acord cu interesele noastre culturale şi naţionale. Generaţiile care vor urma, aparţinând secolului care a început, îşi vor alcătui propria lor istorie, prin redimensionarea întregii viziuni asupra ştiinţei şi culturii.
Oricum, este important de semnalat că tinerii reprezintă, astăzi, un contigent important, care s-a afirmat puternic pe terenul istoriografiei, prin lucrări de valoare. Cunosc personal câţiva din Bucureşti, mă simt şi sunt mai aproape de cei din Cluj şi din Iaşi şi am bucuria să constat că, beneficiind de anul slavei - care, pentru ei, dar şi pentru noi, a fost 1989 - gândesc şi acţionează cu înţelegerea şi cumpănirea solicitate de cerinţele disciplinei istoriei.
Aş dori ca, în scrierea istoriei, în perspectiva mileniului în care am intrat, cei angajaţi într-o perspectivă comprehensivă pe tărâmul istoriografiei să se întâlnească şi să lucreze laolaltă la alcătuirea unei istoriografii naţionale reprezentative; tinerii să manifeste înţelepciune, posibilităţile de discernere critică ale maturităţii, iar cei vârstnici, îndrăzneala, capacitatea de muncă şi setea neostoită de cunoaştere a tinerilor. Asemenea lui M. Kogălniceanu, tinerii să fie bătrâni, iar bătrânii tineri în judecarea faptelor şi în scrierea istoriei naţionale.